Manualul Gulerelor Albe: Manuel Chang, ministrul care a semnat garanții pentru o flotă de pescuit ton și a lăsat în urmă două milioane de oameni sărăciți

Posted on: - Redactia

Pe scurt

  • Manuel Chang, ministrul finanțelor din Mozambic între 2005 și 2015, a semnat în numele statului mozambican garanțiile secrete pentru împrumuturi de aproximativ 2 miliarde de dolari contractate între 2013 și 2014 de trei companii de stat — Proindicus, Ematum și Mozambique Asset Management (MAM) — fără aprobarea Parlamentului de la Maputo.
  • Procurorii federali americani din Brooklyn au susținut la proces că Manuel Chang a primit 7 milioane de dolari mită de la grupul naval Privinvest, controlat de omul de afaceri franco-libanez Iskandar Safa, în schimbul semnării garanțiilor de stat.
  • Potrivit Departamentului de Justiție al SUA, cel puțin 200 de milioane de dolari din banii împrumutați au fost deturnați ca mită și comisioane oculte către oficiali mozambicani și către trei bancheri de la Credit Suisse — Andrew Pearse, Surjan Singh și Detelina Subeva.
  • Datoriile ascunse au fost descoperite în 2016, Fondul Monetar Internațional (FMI) și-a suspendat programul cu Mozambicul în aprilie 2016, iar un studiu din mai 2021 al organizației mozambicane Centro de Integridade Pública (CIP) a estimat costul pentru economia țării la cel puțin 11 miliarde de dolari și aproximativ două milioane de oameni împinși în sărăcie.
  • Manuel Chang a fost condamnat de un juriu din Brooklyn pe 8 august 2024 și a primit pe 17 ianuarie 2025, de la judecătorul federal Nicholas Garaufis, o pedeapsă de 102 luni (opt ani și jumătate) de închisoare; a fost eliberat din custodia penitenciarelor federale americane pe 26 martie 2026, potrivit Plataforma Media, care citează Biroul Federal al Închisorilor (BOP).

CV-ul fraudei

Numele schemei: „Datoriile ascunse” (dívidas ocultas) sau, în presa internațională, „scandalul obligațiunilor de ton” (tuna bonds).

Perioada: 2013–2016 pentru contractarea și ascunderea împrumuturilor; 2016 pentru deconspirare; 2019–2026 pentru procese.

Țara: Republica Mozambic, cu bani veniți din Elveția și Rusia, nave comandate în Emiratele Arabe Unite și Franța, iar procesul ținut la New York.

Suma nominală: circa 2 miliarde de dolari în împrumuturi, ridicate la aproximativ 2,2 miliarde cu dobânzi și penalități. Parchetul General al Mozambicului a estimat ulterior datoria totală la aproximativ 2,7 miliarde de dolari, potrivit Plataforma Media.

Suma care s-a dus pe mită: cel puțin 200 de milioane de dolari, potrivit Departamentului de Justiție al SUA.

Ce s-a construit efectiv: câteva nave de patrulare, un șantier care nu a funcționat niciodată la capacitatea promisă și o flotă de pescuit ton care a stat la chei.

Ce a rămas în urmă: un default suveran, o prăbușire a meticalului, un program FMI suspendat și, potrivit CIP, două milioane de oameni în plus sub linia sărăciei.

Sentința: 102 luni pentru ministrul finanțelor; 12 ani pentru fiul fostului președinte; timp deja executat pentru bancherul care a organizat totul.

Portretul gulerului alb

Manuel Chang nu arăta ca un om care fură. Arăta ca un tehnocrat de bancă centrală: costum închis, voce joasă, zece ani în fotoliul de ministru al finanțelor al Mozambicului, din 2005 până în 2015, sub președintele Armando Guebuza. Mozambicul era, în acei ani, una dintre poveștile de succes ale Africii: creștere economică medie de 7,7% între 2000 și 2016, potrivit Băncii Mondiale, rezerve uriașe de gaze naturale descoperite în bazinul Rovuma și un guvern care promitea că banii din gaze vor plăti școli.

Chang era semnătura. Nu inventatorul schemei, nu intermediarul, nu beneficiarul principal — semnătura. În arhitectura „datoriilor ascunse”, rolul lui a fost mic în efort și enorm în consecințe: fără semnătura ministrului finanțelor pe garanțiile de stat, niciun bancher din Londra sau Zürich nu ar fi dat un dolar unor companii mozambicane care nu existau cu un an înainte. Garanția suverană era produsul. Restul era decor cu pești.

Apărarea lui, la Brooklyn, a fost exact aceasta: că a semnat pentru că așa a vrut președintele, că nu a avut de ales și că nu există nicio dovadă că cele 7 milioane de dolari despre care vorbesc procurorii ar fi fost pentru el. Juriul nu a fost convins. Judecătorul Nicholas Garaufis a dispus confiscarea a 7 milioane de dolari.

Celălalt portret din dosar este mai pitoresc. Andrew Pearse, născut în Christchurch, Noua Zeelandă, în 1969, crescut între Tokyo și Londra, jurist devenit bancher, ajunsese director general în divizia de piețe emergente a Credit Suisse, cu un pachet de remunerare de milioane de lire pe an. În februarie 2013, la o întâlnire la Maputo, Jean Boustani — executivul grupului Privinvest care se ocupa de relații — i-a propus un aranjament simplu: dacă Pearse reușește să convingă Credit Suisse să reducă comisioanele de structurare cu 11 milioane de dolari, jumătate din economie, adică 5,5 milioane, se întoarce la Pearse personal, ca să își finanțeze firma pe care voia să o deschidă. Pearse a acceptat. Total, pe parcursul schemei, Privinvest i-a virat aproximativ 45 de milioane de dolari, potrivit relatării Bloomberg din 10 octombrie 2025 asupra dosarului.

Al treilea personaj nu a fost niciodată acuzat în SUA pentru asta. Ndambi Guebuza, fiul cel mare al președintelui Armando Guebuza, a primit, potrivit procurorilor americani, 33 de milioane de dolari. Fiul președintelui nu a negat că a primit banii. A negat că ar fi fost mită.

Cum a funcționat schema

Mecanismul a fost elegant prin simplitate, ceea ce ar trebui să îngrijoreze pe oricine deține obligațiuni suverane de pe piețele emergente.

Pasul 1 — inventează nevoia. Mozambicul avea 2.700 de kilometri de coastă pe Oceanul Indian și, din 2010, gaze naturale offshore de valoare strategică. Argumentul a fost: coasta trebuie protejată, flota de pescuit trebuie modernizată, zona economică exclusivă trebuie supravegheată cu radar. Niciuna dintre aceste nevoi nu era fictivă. Asta a fost forța schemei. Nimeni nu minte complet când poate minți doar la factură.

Pasul 2 — creează cumpărătorul. Au apărut trei societăți de stat, fără istoric, fără bilanț, fără angajați de specialitate: Proindicus (securitate maritimă), Ematum (pescuit de ton) și Mozambique Asset Management (șantier naval și întreținere). Toate trei erau legate de serviciile de informații mozambicane — Serviço de Informações e Segurança do Estado (SISE) —, ceea ce avea avantajul că bugetele lor nu treceau prin discuții publice.

Pasul 3 — fixează furnizorul unic. Toate cele trei companii au avut un singur contractor: Privinvest, grupul naval al lui Iskandar Safa, cu șantiere în Franța și Emiratele Arabe Unite. Fără licitație, fără comparație de prețuri, fără evaluare independentă a necesarului. Auditul independent efectuat în 2017 asupra celor trei companii a constatat supra-facturare de peste 700 de milioane de dolari. Adică: navele existau, uneori; prețul lor nu.

Pasul 4 — adu banca. Credit Suisse a aranjat finanțarea pentru Proindicus — 622 de milioane de dolari trași din plafon aprobat de până la 900 de milioane — iar banca rusă de stat VTB a aranjat 535 de milioane pentru MAM. Ematum, flota de ton, a fost ambalată în 2013 ca obligațiuni vândute investitorilor internaționali, printre care instituții americane. Acest ultim detaliu este motivul pentru care, un deceniu mai târziu, un fost ministru mozambican al finanțelor a stat în boxa acuzaților la Brooklyn: investitorii americani păgubiți aduc jurisdicție americană.

Pasul 5 — ascunde garanția. Aici intervine semnătura. Împrumuturile nu erau acordate statului mozambican, ci companiilor. Băncile le-au dat însă bani pentru că statul garanta. Garanțiile — semnate de Manuel Chang — nu au fost prezentate Parlamentului, nu au fost înscrise în buget și nu au fost comunicate FMI, cu excepția împrumutului Ematum. FMI a aflat de Proindicus și MAM abia în 2016. Consiliul Constituțional din Mozambic a declarat ulterior împrumuturile ilegale și nule — în iunie 2019 și mai 2020 —, pe motivul că „nicio cheltuială nu poate fi asumată, ordonată sau efectuată fără a fi înregistrată corespunzător în bugetul de stat aprobat”.

Pasul 6 — plătește toată lumea pe drum. Din cele aproximativ 2 miliarde intrate, cel puțin 200 de milioane au ieșit imediat sub formă de mită și comisioane oculte: 33 de milioane către fiul președintelui, 7 milioane către ministrul finanțelor conform acuzării, aproximativ 45 de milioane către bancherul-șef al tranzacției, sume mai mici către un consilier prezidențial care a recunoscut în instanța de la Maputo că a primit bunuri de circa 1,66 milioane de dolari de la Boustani. Plățile au tranzitat bănci americane spre conturi europene, ceea ce a fost, din punct de vedere juridic, cea mai costisitoare scurtătură din dosar.

Cine a plătit

Nu investitorii. Ei au fost singurii care au avut avocați.

Au plătit cei 32 de milioane de locuitori ai Mozambicului, printr-un mecanism pe care manualele de macroeconomie îl descriu sec și care, pe teren, arată altfel.

În aprilie 2016, după ce datoriile ascunse au ieșit la suprafață, FMI și-a suspendat programul cu Mozambicul, acuzând guvernul că a prezentat eronat datoria externă. În același timp, 14 donatori care ofereau sprijin bugetar direct au oprit toate plățile. Granturile externe au scăzut sub 200 de milioane de dolari, de la 700 de milioane în 2014. Datoria publică totală a ajuns, la sfârșitul anului 2015, la 86% din PIB, potrivit FMI — după revizuirea cifrelor cu împrumuturile despre care nu știa nimeni.

Apoi a căzut meticalul. Apoi a venit defaultul suveran: în ianuarie 2017, Mozambicul a anunțat că nu va plăti o tranșă de dobândă de 60 de milioane de dolari. Creșterea economică s-a prăbușit de la 7,7% în perioada 2000–2016 la 3,3% în 2016–2019, potrivit Băncii Mondiale.

Cifra care contează însă e cea din studiul Centro de Integridade Pública din mai 2021: cel puțin 11 miliarde de dolari costuri cumulate pentru economie — mai mult decât producția economică a unui an întreg — și aproximativ două milioane de oameni împinși suplimentar în sărăcie. Împrumuturile au fost de 2 miliarde. Nota de plată a fost de cinci ori mai mare. Așa arată rata de conversie a corupției suverane: fiecare dolar furat distruge cinci.

Investitorii internaționali care cumpăraseră obligațiunile Ematum au fost, în comparație, tratați cu grijă. O parte a datoriei a fost restructurată în eurobonduri de stat, adică transformată din datorie a unei companii de pescuit în datorie a cetățeanului mozambican. Credit Suisse a fost amendat cu aproape 500 de milioane de dolari de autoritățile britanice, americane și europene și, în octombrie 2021, a pledat vinovat pentru fraudă prin mijloace de comunicație și a acceptat să ierte 200 de milioane de dolari din datoria Mozambicului.

Flota de ton, între timp, nu a pescuit aproape nimic.

De ce a durat atât

Împrumuturile au fost semnate în 2013 și 2014. Garanțiile au fost ascunse. FMI a descoperit scara reală în 2016 — doi ani mai târziu, și doar pentru că guvernul nu mai putea plăti. Rechizitoriul american a venit în martie 2019: trei foști oficiali mozambicani și cinci oameni de afaceri. Procesul lui Manuel Chang s-a ținut în iulie și august 2024. Sentința a venit în ianuarie 2025. De la semnătură la sentință: unsprezece ani și jumătate.

Merită enumerat ce a stat în calea fiecărei etape.

Prima anchetă, a autorității britanice Financial Conduct Authority (FCA), s-a încheiat fără acțiune. Cazul a fost preluat de Departamentul de Justiție al SUA, pe argumentul că obligațiunile fuseseră vândute și investitorilor americani.

Manuel Chang a fost arestat pe 29 decembrie 2018 pe aeroportul OR Tambo din Johannesburg, în tranzit spre o vacanță în Dubai, la cererea procurorilor americani. A urmat o bătălie de patru ani și jumătate în justiția sud-africană, în care Mozambicul a cerut insistent extrădarea la Maputo, iar nu la New York. Departamentul de Justiție al SUA a susținut public, într-un document din 2020, că Maputo urmărea extrădarea în Mozambic pentru a proteja politicieni. Chang a fost extrădat în Statele Unite abia pe 12 iulie 2023.

Jean Boustani, executivul Privinvest care, potrivit acuzării, a plătit personal o mare parte a mitei, a fost achitat la Brooklyn pe 2 decembrie 2019. Nu pe fond: pe jurisdicție. Juriul a acceptat argumentul apărării că faptele comise în Mozambic nu afectaseră suficient investitorii americani. Împotriva lui a fost emis ulterior un mandat internațional de arestare de către autoritățile mozambicane.

Andrew Pearse, bancherul care a pornit lanțul în februarie 2013 și a încasat aproximativ 45 de milioane de dolari, a pledat vinovat în iulie 2019 și a devenit martorul-cheie al acuzării. Procurorii au descris mărturia lui drept „Piatra din Rosetta” a dosarului. Pe 6 martie 2024, judecătorul Garaufis l-a condamnat la timpul deja executat — adică fără închisoare suplimentară — și a coborât de la masa de judecată să îi strângă mâna.

În tot acest timp, flota nu pescuia, dobânzile curgeau, iar cei doi milioane de oameni din statistica CIP erau deja săraci.

Căderea

Căderea nu a avut un moment dramatic. A avut un audit.

În 2016, când Mozambicul nu a mai putut acoperi ratele, cifrele au început să nu se potrivească. FMI a cerut un audit independent al celor trei companii. Firma Kroll a fost angajată și a livrat în 2017 un raport care a devenit celebru pentru ce nu a putut găsi: documentația unei părți substanțiale a banilor. Supra-facturarea identificată a trecut de 700 de milioane de dolari. Navele comandate nu justificau sumele plătite. O parte din bani pur și simplu nu avea o destinație demonstrabilă.

Apoi au urmat două instanțe care au lucrat în paralel și au ajuns la concluzii diferite despre aceeași schemă.

La Maputo, pe 7 decembrie 2022, judecătorul Efigénio Baptista a pronunțat sentințele într-un proces cu 19 acuzați. Unsprezece au fost condamnați, opt achitați. Ndambi Guebuza, fiul fostului președinte, a primit 12 ani pentru deturnare de fonduri, spălare de bani și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni; instanța a constatat că a primit mită pentru a-și influența tatăl să aprobe proiectul de protecție a coastei. Foștii șefi ai serviciilor de informații, Gregório Leão și António do Rosário, au primit de asemenea 12 ani. Condamnații au fost obligați la despăgubiri de 2,8 miliarde de dolari către statul mozambican, plus dobânzi — o sumă pe care nimeni din sala de judecată nu credea că se va colecta.

La Londra, Mozambicul a dat în judecată Privinvest. În iulie 2024, instanța britanică a obligat grupul să plătească statului mozambican aproximativ 1,9 miliarde de dolari. Apelul Privinvest a fost respins, potrivit relatărilor din mai 2026.

La Brooklyn, pe 8 august 2024, juriul l-a găsit pe Manuel Chang vinovat de conspirație pentru fraudă prin mijloace de comunicație și spălare de bani, după un proces de patru săptămâni.

Întrebări frecvente

Cine este Manuel Chang?

Manuel Chang este fostul ministru al finanțelor al Republicii Mozambic, în funcție între 2005 și 2015, în guvernul președintelui Armando Guebuza. A fost condamnat pe 8 august 2024 de un juriu federal din Brooklyn, New York, pentru conspirație în vederea fraudei prin mijloace de comunicație și spălare de bani, în legătură cu garanțiile de stat semnate pentru împrumuturi de aproximativ 2 miliarde de dolari acordate între 2013 și 2014 unor companii de stat mozambicane.

Ce a fost scandalul „obligațiunilor de ton” din Mozambic?

Scandalul „obligațiunilor de ton”, numit în Mozambic „datoriile ascunse”, a constat în împrumuturi de aproximativ 2 miliarde de dolari contractate între 2013 și 2014 de trei companii de stat mozambicane — Proindicus, Ematum și Mozambique Asset Management — de la Credit Suisse și de la banca rusă VTB, pentru o flotă de pescuit ton și echipamente de securitate maritimă. Împrumuturile au fost garantate secret de statul mozambican, fără aprobarea Parlamentului, iar cel puțin 200 de milioane de dolari au fost deturnați ca mită, potrivit Departamentului de Justiție al SUA.

Cât a costat Mozambicul scandalul datoriilor ascunse?

Potrivit unui studiu din mai 2021 al organizației mozambicane Centro de Integridade Pública (CIP), scandalul datoriilor ascunse a costat economia Mozambicului cel puțin 11 miliarde de dolari și a împins aproximativ două milioane de oameni în sărăcie. Mozambicul a intrat în default suveran în 2017, iar Fondul Monetar Internațional își suspendase programul cu țara în aprilie 2016.

Sentința și aftermath

Pe 17 ianuarie 2025, judecătorul Nicholas Garaufis l-a condamnat pe Manuel Chang la 102 luni de închisoare — opt ani și jumătate — și a dispus confiscarea a 7 milioane de dolari. Procurorii ceruseră între 11 ani și trei luni și 14 ani. Avocații lui ceruseră zero zile suplimentare. Judecătorul a recomandat Biroului Federal al Închisorilor să îi crediteze cei aproximativ șase ani petrecuți deja în detenție, în Africa de Sud și în Statele Unite. Presa a relatat sentința, corect, ca „încă doi ani și jumătate”.

Nu i-a executat nici pe aceia. Creditele administrative acordate de Biroul Federal al Închisorilor — detenție preventivă plus bună purtare — au redus pedeapsa efectivă la aproximativ 14 luni, potrivit Plataforma Media. În februarie 2026, apărarea a cerut eliberare anticipată pe motive medicale, invocând probleme renale, hipertensiune, diabet și hiperlipidemie. Judecătorul Garaufis a respins cererea pe 12 februarie 2026, constatând că nu există motive „extraordinare și convingătoare”, și a confirmat data de eliberare deja stabilită. Pe 26 martie 2026, Manuel Chang, în vârstă de 70 de ani, nu mai era în custodia autorităților penitenciare americane, urmând să fie deportat în Mozambic. Fusese arestat în decembrie 2018. A ieșit în martie 2026, la șapte ani și trei luni de la arestare, din care aproape șase fuseseră detenție fără condamnare.

Bilanțul complet al dosarului, zece ani mai târziu:

Bancherul care a inițiat schema, Andrew Pearse, a fost condamnat la timpul deja executat și a plecat acasă. Își pierduse între timp casa, economiile și căsnicia, iar în așteptarea sentinței condusese o firmă de colectare a deșeurilor numită „Waste Not”.

Executivul care, potrivit acuzării, a distribuit mita, Jean Boustani, a fost achitat la New York pe argument de jurisdicție și este urmărit internațional de Mozambic.

Banca, Credit Suisse, a pledat vinovat, a plătit aproape 500 de milioane de dolari amenzi și a iertat 200 de milioane din datoria Mozambicului. Banca în sine nu mai există: a fost preluată de UBS în 2023, din motive fără legătură cu Mozambicul.

Fiul fostului președinte, Ndambi Guebuza, a primit 12 ani la Maputo.

Statul mozambican are pe hârtie un titlu de 1,9 miliarde de dolari împotriva Privinvest și unul de 2,8 miliarde împotriva propriilor foști oficiali.

Iar flota de pescuit ton, cea care a dat numele întregului scandal în presa internațională, nu a devenit niciodată o industrie. A rămas doar explicația pe care au bifat-o băncile în formularul de justificare a creditului.

Surse

Related Post

Manualul Gulerelor Albe: Joseph Sanberg și Banca Verde care Fura cu Stânga în timp ce Salva Planeta cu Dreapta

Posted on: - Redactia
crime 5503359

Vulnerabilitate critica in OpenAI Codex a permis compromiterea token-urilor GitHub

Posted on: - Redactia
crime 6069527

Acordul Trump-Putin pentru motorina ruseasca: Zelenski acuza ca Ucraina este folosita ca paravan

Posted on: - Redactia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *