Ediția săptămânală „Sunt Autoritar Deci Exist” — săptămâna 19 iunie 2026
Starea națiunii
Există o artă subtilă în a conduce o republică islamică. Nu oricine poate, de exemplu, să execute protestatari pe capete, să piardă liderul suprem într-un bombardament american, să negocieze un acord nuclear în 14 puncte la Versailles și să declare toate acestea drept „rezistență eroică” — și asta în decurs de șase luni.
Iranul anului 2026 este, în termeni diplomatici, o situație complicată. În termeni mai direcți: un regim care a supraviețuit morții propriului Lider Suprem, unui război cu SUA și Israel, celui mai mare val de proteste din ultimii ani și unei crize economice devastatoare — și care, în mijlocul tuturor acestora, continuă să spânzure oameni cu o regularitate care ar face invidios un ceasornicar elvețian.
Să înțelegem de unde am plecat și unde am ajuns.
Ce s-a mai întâmplat
Actul I: Economia colapsează, strada răspunde
Totul a pornit, cum pornesc de obicei lucrurile în Iran, de la portofel. Până în decembrie 2025, rialul iranian pierduse peste 40% din valoare de la conflictul de 12 zile dintre Israel și Iran din iunie 2025. Inflația mânca salariile. Oamenii nu mai puteau cumpăra pâine la prețuri decente. Și atunci, pe 28 decembrie 2025, Teheranul a explodat.
Protestele s-au extins rapid în toată țara, devenind cel mai mare val de nemulțumire de la mișcarea „Femeia, Viața, Libertatea” din 2022-2023. Nu era vorba despre o grupare politică organizată. Era vorba despre oameni care nu mai puteau plăti chiria.
Actul II: Represiunea de pe 8 ianuarie — „Babi Yar”-ul Iranului
Iar pe 8 ianuarie 2026, regimul a decis că a ascultat îndeajuns. Forțele de securitate au lansat o represiune pe care observatorii internaționali au descris-o drept „Babi Yar-ul Iranului” — cel mai sângeros incident de represiune din istoria Republicii Islamice de la instaurarea ei în 1979.
Cifrele sunt înspăimântătoare și greu de verificat, tocmai pentru că regimul a închis internetul și a expulzat jurnaliștii. Ministerul iranian al Sănătății — în mod surprinzător — a recunoscut că în primele 48 de ore au murit cel puțin 30.000 de oameni. Estimările organizațiilor internaționale de drepturile omului sunt mai prudente, dar tot înfricoșătoare: între 12.000 și 20.000 de morți. Peste 26.000 de persoane au fost arestate.
Să repetăm: între 12.000 și 20.000 de oameni uciși în două zile. Acesta nu este un număr dintr-un roman distopic. Acesta este Iranul, în ianuarie 2026.
Protestele s-au stins. Represiunea a funcționat. Regimul a câștigat bătălia de stradă, exact în felul în care câștigă regimurile autoritare bătălii de stradă: prin forță brută.
Actul III: Vine bomba (literalmente)
Și tocmai când credeai că scenariul nu poate deveni mai haotic, pe 28 februarie 2026, SUA și Israel au lansat atacuri aeriene masive asupra Iranului. Ayatollahul Ali Khamenei — liderul suprem al Iranului de aproape patru decenii, omul care conducea țara de după moartea lui Khomeini în 1989 — a fost ucis în bombardament, la vârsta de 86 de ani.
Donald Trump a anunțat moartea lui Khamenei pe Truth Social. Evident.
Iranul a intrat în 40 de zile de doliu național. IRGC (Garda Revoluționară Islamică) a lansat atacuri de răzbunare asupra Israelului și bazelor americane din Qatar, UAE, Kuwait, Bahrain, Iordania, Arabia Saudită, Irak și Oman. Strâmtoarea Hormuz — prin care trece o bună parte din petrolul mondial — a devenit brusc subiect de negociere.
Actul IV: Pacea (provizorie) și acordul de 14 puncte
Pe 7-8 aprilie 2026, SUA și Iran au convenit asupra unui armistițiu negociat de Pakistan și dat peste cap de câteva ori de IRGC, care a avertizat că își rezervă dreptul la răspuns oricând consideră că armistițiul a fost încălcat. Trump a anunțat acordul pe rețelele sociale. Evident, din nou.
Iar ieri, pe 18 iunie 2026, Trump a semnat la Versailles un memorandum de înțelegere de 14 puncte cu Iran. Acordul vizează — printre altele — eliberarea graduală a aproximativ 24 de miliarde de dolari din fondurile iraniene înghețate, controlul Strâmtorii Hormuz și stocul iranian de uraniu înalt îmbogățit. Secretarul de stat Marco Rubio a declarat că există totuși „dezacorduri asupra unui cuvânt, a unei propoziții”. Deci, pace, dar cu rezerve gramaticale.
Președintele Masoud Pezeshkian — acela care a oferit demisia lui Khamenei înainte ca Khamenei să fie ucis din alte motive — a cerut plata de reparații de război ca „singura cale” spre pace. IRGC supraveghează strâmtoarea Hormuz cu ce descrie ea drept „control inteligent”. Totul este sub control.
Cifra săptămânii: 784
Acesta este numărul de execuții documentate în Iran de la începutul anului 2026. Nu în ultimii zece ani. Nu în ultimul deceniu. În ultimele șase luni.
Pentru context: în 2025, Iran a executat cel puțin 1.639 de persoane — un record absolut, o creștere de 68% față de cele 975 de execuții din 2024, cel mai mare număr de execuții înregistrate în Iran din 1989 încoace.
Printre cei 784 executați în 2026 se numără cel puțin 32 de persoane executate între 19 martie și 1 iunie, inclusiv opt membri ai Organizației Mojahedinilor Poporului (PMOI/MEK) și 24 de participanți la protestele din ianuarie 2026. Adică: oameni arestați în timp ce protestau față de sărăcie, judecați în procese pe care Amnesty International le descrie drept „în mod flagrant inechitabile” și acum spânzurați.
Cel puțin 78 de protestatari, dizidenți și persoane cu presupuse legături cu grupuri de opoziție se află acum sub sentință cu moartea și riscă execuția în orice moment. 41 dintre ei au fost arestați în legătură cu protestele din ianuarie 2026.
La 16 iunie 2026 — adică acum trei zile — deținuți din 56 de penitenciare din toată țara au intrat în greva foamei, în cea de-a 125-a săptămână a campaniei „Marțea fără execuții”. 125 de săptămâni. Adică mai bine de doi ani și jumătate în care, în fiecare marți, grupuri de prizonieri politici refuză mâncarea ca protest față de execuții. Și execuțiile continuă.
Cum trăiesc oamenii
Iranul de azi este o țară în care 6.000 de persoane — protestatari, jurnaliști, avocați, apărători ai drepturilor omului, dizidenți, membri ai minorităților etnice și religioase — au fost arestate arbitrar de la atacurile americano-israeliene din 28 februarie încoace. Astea sunt cele documentate.
Rialul continuă să se deprecieze. Inflația continuă să lovească gospodăriile. Între timp, IRGC — care a câștigat considerabil putere după moartea lui Khamenei — supraveghează un număr tot mai mare de sectoare ale economiei iraniene. O invazie militară externă urmată de moartea liderului suprem nu a dus la mai multă libertate: a dus la mai multă putere pentru Garda Revoluționară.
Pezeshkian, ales în 2024 pe un val de optimism moderat, se trezește acum că guvernează cu autoritate diminuată. Potrivit unui raport, el ar fi oferit demisia lui Khamenei din cauza influenței crescânde a IRGC — înainte ca problema să fie rezolvată printr-un bombardament. CNN îl numește, cu delicatețe, „președintele accidental” care a supraviețuit războiului, dar pentru care pacea s-ar putea dovedi și mai dificilă.
Între timp, 78 de laureați ai Premiului Nobel au cerut intervenție urgentă a ONU în legătură cu execuțiile din Iran. ONU a ascultat. ONU ascultă mereu. Execuțiile continuă.
Viața obișnuită în Iran în 2026 înseamnă prețuri în creștere, internet blocat intermitent (la fel ca în ianuarie, când regimul a oprit rețelele pentru a face represiunea mai greu de documentat), și știrea că, undeva în penitenciarul Sheiban din Ahvaz, cinci deținuți politici sunt în pericol iminent de execuție.
Momentul WTF
Acordul de 14 puncte semnat la Versailles pe 18 iunie 2026 este, în sine, un moment de o ironie greu de egalat. Să recapitulăm contextul: Iranul — care în ultimii șase luni a ucis mii de protestatari, a pierdut liderul suprem și a bombardat baze americane din opt țări — stă acum la masă cu Trump la Versailles și negociază detalii lingvistice despre uraniu.
Dar momentul WTF adevărat este altul. Chiar în săptămâna în care delegația iraniană negocia pace la Versailles, acasă regimul executa protestatari arestați în ianuarie. Adică: un diplomat iranian discuta la Paris despre „gradual release of frozen funds” (eliberarea graduală a fondurilor înghețate), în timp ce un judecător iranian semna mandatele de execuție ale unor oameni care, cu câteva luni înainte, strigaseră împotriva prețurilor la alimente.
Există un termen diplomatic pentru această situație. El nu există, dar dacă ar exista, ar suna cam așa: „multitasking autoritar avansat”.
Regimul iranian nu se jenează de această contradicție pentru că nu trebuie să o explice propriilor cetățeni. Internetul este blocat când e nevoie. Jurnaliștii sunt expulzați sau arestați. Avocații care apără deținuții politici sunt ei înșiși arestați. Iar organizațiile internaționale emit comunicate pe care regimul le ignoră cu aceeași regularitate cu care spânzură oameni.
Și totuși, Republica Islamică semnează acorduri la Versailles. Și totuși, stocul de uraniu înalt îmbogățit al Iranului este la masă în negocieri. Și totuși, lumea continuă să aibă nevoie de petrol din Golful Persic.
Regimul știe că are pârghii. Și știe să le folosească.
Concluzie
Căderea lui Khamenei nu a însemnat căderea Republicii Islamice. Asta e lecția cea mai importantă din ce se întâmplă în Iran în 2026. Regimurile autoritare nu se prăbușesc atunci când liderul lor moare într-un bombardament. Se reorganizează. IRGC preia mai multă putere. Pezeshkian negociază cu americanii. Execuțiile continuă în același ritm.
Există o tentație de a citi evenimentele din Iran prin prisma romanului cu final fericit: liderul suprem a murit, protestele au arătat că poporul e nemulțumit, acum vine democrația. Realitatea e că nimeni nu vine cu democrația. Vine, poate, un acord nuclear. Vine, poate, o ușurare economică dacă fondurile înghețate sunt eliberate. Vine, poate, o normalizare treptată a relațiilor cu Occidentul.
Dar protestatarii din închisori sunt încă acolo. Cei 78 care au sentință cu moartea sunt încă acolo. Cei 6.000 arestați arbitrar după atacurile din februarie sunt încă acolo. Și mașinăria de execuții a Republicii Islamice funcționează cu aceeași precizie.
Iran este, în 2026, un studiu de caz în rezistența instituțională a autoritarismului. Nu a lui Khamenei — acela a murit. A sistemului pe care l-a construit. Un sistem care poate absorbi bombardamente, proteste, sancțiuni și presiune internațională, și care continuă să funcționeze cu o birocrație a represiunii indiferentă la titlurile din presa occidentală.
La Versailles, se negociază cuvinte. La Teheran, se numără spânzurați.
Săptămâna viitoare, probabil, tot la fel.
Sursă principală: NCRI, Amnesty International, Iran Human Rights, Britannica, Wikipedia, CNN, Al Jazeera, House of Commons Library, NPR, NBC News.
