Potrivit OCCRP, fiul primarului din Ljubljana, Jure Janković, a primit cetățenia sârbă printr-o procedură rezervată persoanelor care acționează în ‘interesul național’ al Serbiei. Investigația relevă că, pentru a-și înregistra reședința în Serbia — condiție obligatorie în procesul de naturalizare — tânărul a folosit adresa unui om de afaceri extrem de influent din Belgrad, Nikola Petrović, cunoscut public drept finul președintelui sârb Aleksandar Vučić.
Procedura de acordare a cetățeniei prin ‘interes național’ este, în teorie, rezervată personalităților care aduc o contribuție deosebită statului sârb: sportivi de performanță, oameni de știință, artiști sau investitori majori. Nu există nicio explicație publică privind motivul pentru care fiul unui primar sloven s-ar încadra în această categorie. Autoritățile sârbe nu au oferit o justificare transparentă a deciziei, iar legătura directă cu cercul intim al lui Vučić ridică întrebări serioase despre modul în care sunt acordate astfel de favoruri.
Nikola Petrović este o figură centrală în rețelele de influență din jurul puterii sârbe. Calitatea sa de fin al președintelui Vučić îl plasează în apropierea imediată a celui mai important decident politic din Serbia. Faptul că Jure Janković și-a declarat reședința la adresa lui Petrović sugerează o conexiune directă între familia primarului din Ljubljana și acest cerc de putere, conexiune care a facilitat, cel puțin formal, obținerea cetățeniei.
Cum funcționează schema
Cetățenia sârbă prin ‘interes național’ se acordă prin decizie guvernamentală, fără un proces transparent de selecție sau criterii publice clare. Solicitantul trebuie să dovedească reședința pe teritoriul Serbiei, dar legea nu impune o perioadă minimă de locuire efectivă. Astfel, înregistrarea formală la o adresă — chiar și la adresa unui terț influent — poate fi suficientă din punct de vedere legal pentru a îndeplini condiția de rezidență.
Mecanismul devine problematic atunci când adresa folosită aparține unui om de afaceri cu legături directe la vârful puterii politice. În loc să reflecte o prezență reală și o contribuție autentică la societatea sârbă, procedura devine un instrument prin care rețelele de influență pot oferi favoruri concrete — în acest caz, un document de cetățenie — unor persoane din cercurile lor de interes. Opacitatea procesului face practic imposibilă contestarea publică a unor astfel de decizii.
Cazul Janković nu este izolat în contextul sârb. Serbia a acordat cetățenia prin ‘interes național’ unui număr semnificativ de persoane în ultimii ani, fără ca publicul să aibă acces la dosarele care justifică aceste decizii. Lipsa unui registru public al beneficiarilor acestei proceduri permite ca ea să fie folosită discreționar, în funcție de relațiile politice ale solicitanților.
Cine plătește
Prejudiciul direct este unul instituțional: o procedură creată pentru a atrage talente și a recompensa contribuții reale la societatea sârbă este golită de conținut atunci când este folosită pentru a satisface cereri venite din rețele de influență. Cetățenii sârbi sunt cei care suportă costul acestei erodări a credibilității instituțiilor statului, într-o țară care aspiră la integrarea europeană și care este evaluată tocmai după calitatea guvernanței și a statului de drept.
Pe termen mai lung, astfel de practici alimentează percepția că în Serbia există două sisteme paralele: unul pentru oamenii obișnuiți, care trebuie să respecte proceduri stricte, și altul pentru cei conectați politic, pentru care regulile devin flexibile. Această percepție subminează încrederea în instituții și descurajează investițiile și migrația legală a persoanelor care ar aduce o contribuție autentică.
De ce contează
Cazul are relevanță directă pentru procesul de aderare a Serbiei la Uniunea Europeană. Una dintre condițiile esențiale ale integrării europene este reforma statului de drept, inclusiv eliminarea practicilor prin care deciziile administrative sunt influențate de relații politice personale. Comisia Europeană monitorizează tocmai astfel de mecanisme, iar documentarea lor publică de către organizații precum OCCRP constituie input direct în rapoartele de progres ale Serbiei.
De urmărit în continuare: dacă autoritățile sârbe vor oferi o explicație publică privind criteriile care au justificat acordarea cetățeniei în acest caz, dacă există alte cazuri similare în care adrese ale unor persoane din anturajul lui Vučić au fost folosite pentru naturalizări prin ‘interes național’ și dacă opoziția sârbă sau instituțiile europene vor solicita o anchetă formală. Cazul ilustrează un model mai larg în care instrumentele statului sunt folosite pentru a consolida rețele de loialitate personală, dincolo de orice logică administrativă transparentă.
