Există infractori care fură bani. Există infractori care fură atât de mulți bani încât intră în Cartea Recordurilor. Și există Cheung Tze-keung, omul care a strâns aproximativ 206 milioane de dolari din două răpiri, a pierdut o bună parte din ei la ruletă, iar apoi s-a hotărât să-l răpească exact pe proprietarul cazinoului unde tocmai își tocase averea. Nu, nu e o glumă. E dosarul penal.
Povestea lui e memorabilă nu pentru violență — Cheung a fost, prin standardele lumii interlope, un om aproape politicos — ci pentru un detaliu care spune totul despre cum funcționează justiția atunci când victimele au mai mulți bani decât statul: cele două răpiri record din istoria Hong Kongului nu au fost niciodată reclamate la poliția din Hong Kong. Miliardarii au plătit, au tăcut, iar autoritățile au aflat din presă. Doi ani mai târziu.
Fișa de pușcărie
| Nume | Cheung Tze-keung (張子強), poreclit „Big Spender” / „Marele Cheltuitor” (大富豪) |
| Născut | 7 aprilie 1955, Yulin, provincia Guangxi, China |
| Țară de operare | Hong Kong, China continentală, Macau |
| Tip de infracțiune | Jaf armat, răpire, contrabandă cu arme și explozibili, mituire |
| Prejudiciu estimat | Peste 2 miliarde de dolari hongkonghezi (~257 milioane USD) |
| Prima condamnare | 18 ani (1991) — anulată în apel în 1995 |
| Condamnarea finală | Moarte, Tribunalul Popular Guangzhou, 12 noiembrie 1998 |
| Executat | 5 decembrie 1998, prin împușcare, la 43 de ani |
| Durata procesului | 35 de zile de la prima ședință la sentință |
Portretul omului: băiatul din Guangxi care voia să lase bacșiș
Cheung Tze-keung s-a născut în 1955 în Yulin, un oraș de provincie din sudul Chinei, și a ajuns în Hong Kong la patru ani, adus de familie. Traseul e clasic pentru generația lui: refugiat economic într-un oraș colonial care creștea vertical, cu o economie în care banii se făceau repede și se pierdeau și mai repede. Cheung n-a avut răbdare pentru varianta legală.
Ce l-a diferențiat de restul galeriei de bandiți hongkonghezi din anii ’80–’90 n-a fost cruzimea, ci ostentația. Porecla „Marele Cheltuitor” nu i-a fost dată de presă ca metaforă — a fost o descriere tehnică. Cheung își construise cu grijă imaginea de „bandit simpatic cu inima de aur”: dădea cadouri prietenilor, dar și necunoscuților, plătea mese pentru sălile pline de restaurant, făcea gesturi teatrale de generozitate cu banii altora.
Într-o călătorie la Bangkok, ar fi dat zeci de mii de dolari unui pictor stradal. Cu puțin timp înainte de arestare, a petrecut o lună întreagă într-un hotel de lux din Shenzhen, unde a inundat personalul cu bacșișuri — un comportament care, retrospectiv, echivalează cu a-ți lăsa cartea de vizită la fiecare recepționer din oraș. Chiar și în arest, se spune că le-a cerut gardienilor supă din cuib de rândunică, delicatesa care în Hong Kong costă cât o cină pentru zece oameni. Omul avea principii: nu mânca prost nici când era în celulă.
Cheung era, după toate mărturiile, fermecător, vorbăreț, un gurmand cu gusturi scumpe. Exact tipul de om pe care societatea îl romanțează după ce e împușcat — și, într-adevăr, Hong Kongul avea să facă din el patru filme.
Cronologia: de la ceasuri Rolex la fiul celui mai bogat om din Asia
22 februarie 1990. Cheung, în echipă cu Yip Kai-foon, un alt nume greu al lumii interlope hongkongheze, dă lovitura la aeroportul Kai Tak. Prada: un transport de ceasuri Rolex evaluat la 30 de milioane de dolari hongkonghezi. Un început decent pentru un tânăr ambițios.
12 iulie 1991. Cheung se întoarce la Kai Tak. De data asta ținta e o dubă blindată Guardforce. Trei bărbați înarmați imobilizează patru agenți de pază și pleacă cu zece saci — 167 de milioane de dolari hongkonghezi. Într-o lovitură. La un aeroport internațional. În plină zi.
Septembrie 1991. Cheung e arestat. Un agent de pază îl identifică. Instanța îl condamnă la 18 ani de închisoare. Complicele Yip Kai-foon primește 41 de ani. Dosarul pare închis.
Iunie 1995. Curtea de apel îl achită. Judecătorul constată că probele conțin „prea multe inconsistențe”, iar agentul de pază care îl identificase inițial își retrage declarația. Cheung iese pe poarta închisorii după mai puțin de patru ani, cu un cazier curat și cu 167 de milioane care nu fuseseră niciodată recuperate. Yip, complicele, rămâne înăuntru cu 41 de ani.
Aici e momentul în care orice om rezonabil s-ar fi retras la o afacere cu import-export. Cheung a considerat, în schimb, că sistemul tocmai i-a confirmat ipoteza de lucru.
23 mai 1996. Mașina lui Victor Li Tzar-kuoi e blocată lângă locuința sa din Deep Water Bay. Victor Li e fiul lui Li Ka-shing, la acel moment cel mai bogat om din Asia. Răpirea e rapidă, profesionistă, fără martori utili.
Ce urmează e partea din poveste care a intrat în folclorul hongkonghez. Cheung nu a negociat prin telefoane publice și scrisori decupate din ziare. A mers, potrivit propriei mărturisiri, direct la Li Ka-shing. Miliardarul a plătit — 1,038 miliarde de dolari hongkonghezi, aproximativ 134 de milioane de dolari americani, în numerar. Fiul a fost eliberat. Poliția nu a fost anunțată.
29 septembrie 1997. La un an și jumătate după, Cheung repetă figura. Ținta: Walter Kwok, președintele Sun Hung Kai Properties, unul dintre cei mai mari dezvoltatori imobiliari din lume. Preț: 600 de milioane de dolari hongkonghezi, circa 77 de milioane de dolari americani. Din nou plătiți. Din nou fără plângere la poliție.
Total încasat din două răpiri: în jur de 206 milioane de dolari americani — suma care avea să fie consemnată drept cea mai mare răscumpărare din era modernă în Cartea Recordurilor. Un record obținut, atenție, în absența oricărui dosar penal deschis în jurisdicția în care faptele s-au petrecut.
„De ce a rezistat atât?” — Trei motive, toate jenante
Motivul unu: victimele au preferat să plătească decât să vorbească.
Aceasta e inima dosarului. Nici Li Ka-shing, nici Walter Kwok nu au sesizat poliția din Hong Kong. Motivele sunt ușor de intuit — teama pentru siguranța familiei, dorința de a nu deveni ținte publice, calculul rece că un miliard de dolari hongkonghezi e o pierdere gestionabilă, în timp ce un proces mediatizat de doi ani nu e. Rezultatul practic: forțele de ordine ale unui oraș cu una dintre cele mai bine dotate poliții din Asia nu aveau nici măcar un dosar deschis pentru cele mai spectaculoase răpiri din istoria sa.
Anson Chan, la acel moment secretar-șef al administrației, avea să critice public tăcerea victimelor. Regina Ip, secretarul pentru securitate, a regretat oficial faptul că miliardarii au raportat răpirile autorităților din China continentală, dar nu și celor din Hong Kong. Prea târziu, evident: fără declarații de victimă, Hong Kongul nu avea nici probe, nici temei legal pentru a cere ceva.
Motivul doi: apelul din 1995.
Un sistem judiciar care condamnă un om la 18 ani și îl eliberează după patru pentru că singurul martor își schimbă versiunea nu e neapărat un sistem corupt — poate fi, la fel de bine, unul care își respectă propriile standarde de probă. Dar efectul practic a fost că cel mai eficient tâlhar armat din Hong Kong a fost repus în circulație exact în perioada în care își pregătea trecerea la un nivel superior de infracțiune.
Motivul trei: granița.
Cheung a înțeles înaintea multora ce înseamnă „o țară, două sisteme” din perspectiva unui infractor: două jurisdicții, două poliții, o graniță și foarte puțină cooperare formală între ele. A operat în Hong Kong și s-a odihnit în Guangdong. În ianuarie 1998 a trecut definitiv pe continent, sub identitate falsă, după ce — potrivit relatărilor din epocă — mituise polițiști locali. Timp de ani de zile, granița dintre Shenzhen și Hong Kong a funcționat pentru el ca o ușă cu un singur sens: infracțiunea rămânea de o parte, făptașul trecea de cealaltă.
Căderea: cum să pierzi 200 de milioane și să te hotărăști să răpești casa de pariuri
Dacă ar exista un premiu pentru cea mai proastă decizie de management al riscului din istoria crimei organizate, Cheung ar fi pe podium.
Banii din răscumpărări nu au fost investiți în terenuri, offshore-uri sau restaurante. Au fost duși la Macau. Cheung a pierdut, potrivit estimărilor, cel puțin 200 de milioane de dolari în cazinourile controlate de Stanley Ho, magnatul jocurilor de noroc — o dată peste 25 de milioane într-o singură sesiune. A răpit doi dintre cei mai bogați oameni din Asia ca să transfere banii, cu o eficiență remarcabilă, către un al treilea.
Concluzia pe care a tras-o din acest bilanț n-a fost „ar trebui să mă las de jocuri”. A fost: „ar trebui să-l răpesc pe Stanley Ho”. La momentul capturării, planul era, potrivit anchetatorilor, în lucru.
În paralel, Cheung dezvolta o a doua idee proastă. După ce complicele său Yip Kai-foon fusese condamnat la ani grei, Cheung a plănuit răpirea lui Anson Chan — secretarul-șef al administrației Hong Kongului, adică al doilea cel mai important funcționar public al teritoriului — ca formă de represalii. Tentativa a eșuat. În ianuarie 1998, poliția din Hong Kong descoperă, în urma unui pont, 818 kilograme de explozibil îngropate într-o parcare de containere abandonată din Sheung Shui. Ancheta a stabilit că materialul făcea parte dintr-un stoc de aproximativ 960 de kilograme, cumpărat în 1997 de la un intermediar din Macau pentru circa 200.000 de dolari, și că era destinat unui plan de a arunca în aer clădiri guvernamentale.
Un tâlhar de dube blindate se transformase, în opt ani, într-un om care stoca aproape o tonă de explozibil în ideea de a bombarda administrația unui oraș. Aici s-a terminat răbdarea tuturor — inclusiv a Beijingului.
August 1998. Cheung e arestat pe continent. Odată cu el, poliția chineză destramă o rețea de 35 de persoane: 17 rezidenți din Hong Kong și 14 cetățeni ai Chinei continentale.
Procesul: judecat la 130 de kilometri de locul faptei
Aici dosarul Cheung Tze-keung încetează să mai fie o poveste de gangsteri și devine o problemă de drept constituțional.
Procesul a avut loc la Guangzhou. Nu în Hong Kong, unde se comiseseră jafurile și răpirile, ci într-un oraș de peste graniță, în fața unui tribunal al Republicii Populare Chineze. Avocatul lui Cheung și mai mulți constituționaliști au cerut transferul cauzei la Hong Kong. Cererea a fost respinsă.
Argumentul oficial al Beijingului: deși faptele s-au petrecut în Hong Kong, ele fuseseră planificate pe continent, ceea ce atrage competența instanțelor chineze. În plus, Codul penal chinez permite judecarea unui cetățean chinez pentru infracțiuni comise în afara Chinei, dacă pedeapsa prevăzută depășește trei ani. Funcționarii au recunoscut că doar o „parte modestă” din dosar avea legătură reală cu continentul, dar au considerat că procesul era, totuși, corect plasat acolo.
Baroul din Hong Kong a reacționat dur: teritoriul tocmai fusese retrocedat, în iulie 1997, sub garanția din Legea fundamentală că își păstrează sistemul juridic propriu și independent. Un an și jumătate mai târziu, un rezident hongkonghez era judecat pe continent pentru fapte comise în Hong Kong. Îngrijorarea publică era simplă și legitimă: dacă comit o infracțiune acasă și sunt prins peste graniță, unde ajung să fiu judecat?
Există și partea neconfortabilă a argumentului. Grenville Cross, procurorul-șef al Hong Kongului, a explicat că justiția continentală nu putea returna rezidenți hongkonghezi înainte de a-i judeca pentru faptele comise pe teritoriul chinez. Iar avocatul lui Cheung a admis ceva ce a rămas suspendat deasupra întregii dezbateri: fără declarațiile victimelor, probabil nu ar fi existat suficiente probe pentru o condamnare la Hong Kong. Chiar și cu mărturisire completă — pentru că mărturisirile se pot retracta, iar Cheung mai făcuse figura asta o dată, în 1995.
Diferența decisivă era însă alta, și presa hongkongheză a spus-o fără menajamente: în Hong Kong nu exista pedeapsa cu moartea. Pe continent, exista.
8 octombrie 1998. Începe procesul. În prima zi, Cheung face o mărturisire completă. Acuzațiile includ, pe lângă răpirile celor doi magnați hongkonghezi — care nu au fost numiți oficial în dosar —, și răpirea, în 1993, a unui comerciant din Fujian pentru o răscumpărare de patru milioane de yuani. Victima s-a prezentat abia după arestarea lui Cheung.
12 noiembrie 1998. Sentința: moarte.
5 decembrie 1998. Cheung Tze-keung, 43 de ani, e executat prin împușcare la Guangzhou, alături de patru membri ai grupării: Chin Hon-sau (42 de ani), Chan Chi-ho (36), Ma Shangzhong (33) și Liang Hui (32). De la prima ședință de judecată la execuție au trecut 58 de zile.
Moștenirea
Hong Kongul a făcut ce face de obicei cu o poveste bună: a transformat-o în filme. „Operation Billionaires” (1998), cu Simon Yam, a apărut înainte ca omul să fie executat. Au urmat „Big Spender” (1999), cu Ray Lui, „Trivisa” (2016), cu Jordan Chan, și „Chasing the Dragon II” (2019), cu Tony Leung Ka-fai. Patru actori, patru versiuni ale aceluiași personaj, niciuna capabilă să întreacă absurdul dosarului real.
Dincolo de cinema, cazul a lăsat două urme adânci.
Prima ține de drept. Procesul de la Guangzhou a fost primul test serios al formulei „o țară, două sisteme”, iar rezultatul a fost o criză de încredere în independența justiției hongkongheze care nu s-a stins niciodată complet. Discuția despre ce se întâmplă cu un rezident din Hong Kong arestat peste graniță avea să revină, aproape identică, două decenii mai târziu — cu consecințe politice mult mai mari.
A doua ține de bani și de tăcere. Cheung Tze-keung a demonstrat, cu o claritate pe care niciun raport oficial n-ar fi obținut-o, că într-un oraș construit pe discreție financiară există un prag de avere dincolo de care oamenii preferă să plătească decât să reclame. Doi dintre cei mai puternici oameni de afaceri din Asia au ales să transfere echivalentul a 206 milioane de dolari unui infractor recidivist, fără să depună plângere. Nu a fost lașitate — a fost un calcul. Dar calculul acela a ținut un om liber încă doi ani, timp în care el a trecut de la răpiri la aproape o tonă de explozibil îngropat sub un depozit de containere.
Cât despre partea care ar trebui să dea de gândit oricărei autorități: statul care l-a prins pe Cheung Tze-keung nu a fost cel pe care îl jefuise. A fost cel de peste graniță, unde nu comisese decât „o parte modestă” din fapte. Iar când a căzut, n-a căzut din cauza vreunei anchete strălucite, ci pentru că a pierdut prea mult la ruletă și s-a hotărât să răpească un secretar de stat.
Marele Cheltuitor a cheltuit, până la capăt, tot — inclusiv marja de eroare.
