CV-ul fraudei
Nume: Wirecard AG. Domiciliu: Aschheim, o comună de aproximativ 9.000 de suflete de lângă München, unde sediul unei companii care valora la un moment dat mai mult decât Deutsche Bank stătea pe o stradă industrială banală. Ocupație declarată: procesator de plăți, „campion tehnologic european”, steaua fintech-ului german. Ocupație reală: mașină de fabricat cifre.
Prejudiciu: circa 1,9 miliarde de euro care figurau în conturi de escrow din Filipine și care, la o inspecție mai atentă, nu existaseră niciodată. Capitalizare bursieră evaporată: peste 20 de miliarde de euro. Angajați rămași fără loc de muncă: aproximativ 6.000. Investitori păgubiți: fonduri de pensii, bănci, acționari mici care crezuseră că au cumpărat viitorul.
Statut penal: fondatorul și directorul general Markus Braun — arestat, deținut de peste cinci ani, judecat la München pentru fraudă, delapidare și manipulare contabilă. Directorul operațional Jan Marsalek — dispărut printr-un aeroport privat austriac, reapărut la Moscova sub identitatea unui preot ortodox, acuzat că ar fi coordonat o rețea de spionaj pentru serviciile militare ruse. Ernst & Young, auditorul care semnase ani la rând conturile — cu reputația avariată. BaFin, autoritatea germană de supraveghere financiară, cea care ar fi trebuit să oprească totul — ocupată, în momentele decisive, să facă exact contrariul.
Dosarul acesta are tot ce trebuie: o companie-fanion, un miliard și ceva de euro fantomatic, un fugar cu pașaport fals și un regulator care, întrebat cine sunt băieții răi, a arătat cu degetul spre presă.
Portretul gulerului alb
Markus Braun este austriac, doctor în informatică economică, un om care purta invariabil gulere pe gât închise la ultimul nasture și pulovere negre pe sub sacou, într-o imitație vizibilă a unei anumite estetici din Silicon Valley. Vorbea despre „digitalizare”, „scalabilitate” și „ecosisteme de plăți” cu fluența cuiva care descoperise că vocabularul potrivit poate ține loc de bilanț. Deținea el însuși un pachet substanțial de acțiuni Wirecard și, la apogeu, figura printre cei mai bogați oameni din Austria — pe hârtie. Toată averea lui era construită pe aceeași hârtie ca și restul poveștii.
Jan Marsalek era opusul lui complementar. Tot austriac, fără studii universitare terminate, dar cu un talent aparte pentru relații și pentru zonele gri ale afacerilor internaționale. Marsalek se ocupa de „terți” — acei parteneri exotici din Dubai, Singapore și Manila prin care Wirecard pretindea că își derulează cea mai profitabilă parte a activității. Era genul de om care apărea în fotografii cu foști ofițeri de informații, care povestea cunoștințelor despre formula armei chimice Noviciok și care, se va afla mai târziu, întreținea legături cu servicii secrete de câțiva ani buni. La Wirecard, el era omul care „știa unde sunt banii”. Problema, evident, era că banii nu erau nicăieri.
Împreună, cei doi au condus timp de un deceniu o companie care a intrat în indicele bursier de elită DAX 30, alături de Siemens, BMW și Allianz. Când un jurnalist îndrăznea să pună întrebări, răspunsul instituțional era același: sunteți manipulați de speculatori care mizează pe scăderea acțiunii. Timp de ani întregi, această replică a funcționat.
Cum a funcționat schema
Modelul de bază al Wirecard era real și, în sine, plictisitor: procesa plăți cu cardul pentru comercianți, luându-și un comision. Problema pentru o companie care voia să justifice o evaluare de zeci de miliarde era că acest business nu creștea nici pe departe atât de spectaculos pe cât cerea narațiunea. Soluția a fost inventarea creșterii.
Piesa centrală se numea „business cu terți” — third-party acquiring. Wirecard susținea că, în regiuni unde nu avea licențe proprii, folosea parteneri locali care procesau tranzacții în numele său și îi vărsau comisioanele într-un cont de escrow, un cont de garanție ținut de un administrator fiduciar. Pe hârtie, această activitate era cea mai profitabilă din tot grupul. În realitate, o bună parte din ea pare să fi fost pură ficțiune: parteneri care aproape nu existau, tranzacții care nu avuseseră loc, profituri raportate care umflau bilanțul exact cât era nevoie.
Iar banii adunați din această activitate imaginară trebuiau să stea undeva. Așa au apărut conturile din Filipine. Până în 2019, soldurile de escrow „crescuseră” la 1,9 miliarde de euro, presupus depozitate la două instituții din Manila: BDO Unibank și Bank of the Philippine Islands. Confirmările de sold nu erau falsuri grosolane — purtau nume de bancheri reali, aproximau antetele oficiale și citau sume de nouă și zece cifre. Un singur detaliu suna fals pentru cine voia să audă: sumele erau denominate în euro, o monedă neobișnuită pentru un cont de garanție intern dintr-o bancă filipineză.
Genialitatea tristă a schemei stătea în circuit. Nimeni de la Wirecard nu îți arăta niciodată banii direct. Documentele care „dovedeau” existența miliardelor erau copii, scanări și PDF-uri, canalizate întotdeauna printr-un administrator fiduciar din Manila. Auditorii primeau confirmarea de la intermediar, nu de la bancă. Iar intermediarul era, convenabil, chiar în interiorul cercului.
Peste această fundație, Wirecard a construit al doilea etaj al iluziei: achizițiile. Compania cumpăra, la prețuri generoase, mici procesatori de plăți din Asia și le înregistra ca active strategice, justificând astfel de ce fluxurile de numerar din regiune erau atât de opace. Fiecare tranzacție nouă adăuga un strat de complexitate care făcea și mai greu de urmărit unde se termina realitatea și unde începea contabilitatea creativă. Cu cât grupul creștea, cu atât devenea mai greu de auditat — iar dimensiunea aceasta, în loc să trezească suspiciuni, era prezentată drept dovadă de succes. O companie prea mare și prea internațională ca să fie verificată punct cu punct era exact compania pe care ți-o doreai dacă aveai ceva de ascuns.
Cine a plătit
Au plătit, întâi de toate, cei 6.000 de angajați care s-au trezit peste noapte lucrând pentru o companie insolventă a cărei denumire devenise sinonimă cu escrocheria — inclusiv miile de oameni din filialele care chiar procesau plăți reale și care nu avuseseră habar de gaura din bilanț.
Au plătit investitorii instituționali: fonduri care cumpăraseră acțiuni Wirecard tocmai pentru că erau în DAX, adică, teoretic, verificate, supravegheate, respectabile. Au plătit băncile care împrumutaseră grupul cu miliarde, garantate cu active care se dovediseră a fi aer. Au plătit acționarii mici din Germania și din afara ei, oameni care crezuseră că pariază pe campionul tehnologic al Europei.
Și au plătit, într-un fel mai subtil, cei care avuseseră dreptate prea devreme. Câțiva investitori care mizaseră pe scăderea acțiunii — short-sellerii demonizați de conducerea Wirecard — și, mai ales, ziariștii care documentaseră nereguli au petrecut ani întregi acuzați public de manipulare, anchetați și amenințați cu procese, în timp ce compania pe care o descriau corect continua să urce. Este una dintre cele mai neplăcute lecții ale dosarului: în anii dinaintea prăbușirii, a avea dreptate despre Wirecard era o poziție costisitoare, reputațional și financiar, iar a te încrede în respectabilitatea companiei era, temporar, profitabilă. Piața a răsplătit credulitatea și a pedepsit scepticismul, exact invers față de cum se presupune că funcționează.
Au plătit, în fine, și contribuabilii germani, într-un sens indirect. Wirecard fusese prezentată drept dovada că Europa putea produce un gigant tehnologic autohton, o mândrie națională apărată instinctiv de instituții. Costul acelei apărări reflexe — reputația unui întreg sistem de supraveghere — a fost suportat colectiv, mult după ce acțiunea ajunsese la zero.
De ce a durat atât
Aici intervine partea din poveste pe care o comisie parlamentară germană a studiat-o ulterior cu o jenă vizibilă. Semnalele existau de mult. Încă din 2015, jurnaliști ai presei financiare internaționale publicaseră o serie de articole care ridicau întrebări incomode despre contabilitatea Wirecard. În 2019, aceiași jurnaliști au documentat, cu martori și documente interne, indicii de raportări umflate în operațiunile asiatice.
Reacția supraveghetorului merită încadrată. În februarie 2019, în loc să deschidă o anchetă serioasă asupra companiei, BaFin a făcut două lucruri. A interzis temporar vânzarea în lipsă a acțiunilor Wirecard — o măsură rezervată de obicei crizelor sistemice, aplicată aici unei singure companii, ca și cum problema ar fi fost cei care pariau împotriva ei. Și a înaintat o plângere penală. Nu împotriva Wirecard. Împotriva ziariștilor care scriseseră despre Wirecard, pe motiv de suspiciune de manipulare a pieței.
Să recapitulăm cronologia, fără comentarii: presa semnalează frauda în 2015 și 2019, regulatorul apără compania și anchetează presa în 2019, frauda explodează în 2020. Cititorul e liber să tragă singur concluzia despre cine îi supraveghea pe cine.
Auditorul și-a jucat și el rolul. Timp de peste un deceniu, Ernst & Young a semnat conturile Wirecard fără să fi confirmat vreodată direct, printr-un dialog cu băncile filipineze, că miliardele existau efectiv. S-au mulțumit cu documente venite prin intermediar. Un raport special întocmit ulterior de KPMG a constatat, sec, că auditorii petrecuseră luni întregi încercând să obțină confirmări originale, directe, de la bănci — și nu reușiseră, pentru că tot ce producea conducerea Wirecard erau copii și scanări rutate prin terți. Constatarea aceasta ar fi trebuit să declanșeze alarma cu ani înainte de 2020.
Merită insistat asupra acestui detaliu tehnic, pentru că el rezumă întregul dosar. Un audit înseamnă, în esență, verificare independentă: nu crezi pe cuvânt conducerea, ci confirmi separat, la sursă, că activele există. Regula elementară ar fi fost un simplu telefon sau o scrisoare directă către BDO Unibank și Bank of the Philippine Islands — pasul pe care experți în audit l-au numit ulterior „lucrul acela unic” care ar fi demascat frauda cu ani mai devreme. Nu s-a făcut. Ani la rând, cel mai profesionist mecanism de control financiar din Europa a acceptat un teanc de PDF-uri drept dovadă pentru aproape două miliarde de euro, iar sistemul de supraveghere construit tocmai pentru astfel de situații a preferat să nu se uite. Frauda nu a durat atât pentru că era ingenioasă, ci pentru că nimeni cu autoritatea de a o opri nu a vrut cu adevărat să ridice receptorul.
Căderea
Deznodământul a venit brusc, după ani de amânare. Sub presiunea acuzațiilor din presă, consiliul Wirecard a comandat un audit special independent. Când acesta nu a putut confirma existența business-ului cu terți, Ernst & Young a refuzat în cele din urmă să semneze conturile pe 2019.
Pe 18 iunie 2020, Wirecard a amânat publicarea bilanțului. Câteva zile mai târziu, cele două bănci filipineze au emis o negare de o singură propoziție care a spulberat cel mai mare fintech al Europei: cei 1,9 miliarde de euro nu se aflaseră niciodată în conturile lor, iar documentele care pretindeau contrariul erau falsuri. Nicio instituție nu avusese vreodată un cont deschis pentru Wirecard.
Pe 22 iunie, conducerea a admis public că banii „probabil nu există”. Acțiunea s-a prăbușit vertiginos. Markus Braun a demisionat și, la scurt timp, a fost arestat. Pe 25 iunie 2020, Wirecard a depus cerere de insolvență — prima companie din DAX care făcea asta.
Între timp, Jan Marsalek executase deja ieșirea perfectă. Suspendat pe 18 iunie, a plecat pe 19 iunie cu un avion privat de pe un aerodrom din Bad Vöslau, Austria, spre Minsk. Din Belarus, s-a evaporat. A reapărut, potrivit anchetatorilor, la Moscova, unde trăiește sub identitatea Konstantin Baiazov — numele unui preot ortodox real din Lipețk, care îi seamănă fizic și al cărui pașaport i-a fost atribuit de serviciile ruse.
Sentința și ce a urmat
Povestea celor doi protagoniști s-a despărțit definitiv.
Markus Braun a intrat în arest preventiv în vara lui 2020 și a rămas acolo. Procesul de la München a început în decembrie 2022 și
