Potrivit Meduza, Rusia a inițiat la nivelul Organizației Națiunilor Unite un proces de negociere a unei convenții internaționale împotriva criminalității cibernetice, sperând să includă în text prevederi care să criminalizeze ‘extremismul’, ‘subversiunea’ și ‘discreditarea autorităților’. Rezultatul final al negocierilor a dezamăgit Moscova: Convenția ONU împotriva Criminalității Cibernetice, care urmează să fie supusă ratificării Dumei de Stat până la sfârșitul anului 2026, acoperă hacking-ul și frauda informatică, nu instrumentele juridice pe care Kremlinul le-ar fi putut folosi împotriva disidenților și criticilor din afara granițelor sale.
Documentul final va fi ratificat de Rusia cu rezerve, ale căror dimensiuni exacte nu sunt încă cunoscute. Această poziție contradictorie — Moscova a inițiat tratatul, dar nu este de acord cu toate prevederile lui — ilustrează o tensiune fundamentală în strategia juridică internațională a Rusiei: țara încearcă să folosească forurile multilaterale pentru a-și exporta modelul represiv intern, dar se lovește de rezistența statelor democratice care refuză să echivaleze disidența politică cu infracțiunea cibernetică.
Procesul de negociere a durat mai mulți ani și a implicat dezbateri aprinse între state cu viziuni radical diferite asupra libertății de exprimare online și a drepturilor digitale. Statele occidentale au insistat ca textul să se limiteze strict la infracțiuni informatice cu caracter tehnic — acces neautorizat la sisteme, fraudă electronică, distribuirea de malware — respingând orice formulare care ar fi putut fi utilizată pentru a persecuta jurnaliști, activiști sau opozanți politici.
Cum funcționează schema
Mecanismul pe care Rusia l-a urmărit este unul bine cunoscut în diplomația autoritară: folosirea unui forum internațional legitim pentru a obține acoperire juridică globală pentru practici represive interne. Dacă textul ar fi inclus ‘extremismul’ sau ‘discreditarea autorităților’ ca infracțiuni cibernetice, statele semnatare ar fi fost obligate să coopereze cu Moscova în urmărirea persoanelor care postează conținut critic la adresa Kremlinului din afara Rusiei. Extrădările, înghețarea activelor digitale și blocarea platformelor ar fi putut deveni instrumente legitime în cadrul unui tratat internațional.
Rusia utilizează deja intern aceste categorii juridice vagi pentru a condamna opozanți. Legile împotriva ‘discreditării armatei’ sau ‘extremismului’ au trimis sute de persoane în închisoare după invazia Ucrainei din 2022. Exportarea acestor norme la nivel ONU ar fi reprezentat un salt calitativ: din instrumente de represiune internă, ele ar fi devenit standarde internaționale cu forță juridică obligatorie pentru statele semnatare.
Că negocierea a eșuat din perspectiva Moscovei nu înseamnă că tentativa a fost lipsită de consecințe. Chiar și un tratat limitat la infracțiuni tehnice creează mecanisme de cooperare între serviciile de poliție și justiție ale statelor semnatare, mecanisme pe care Rusia le poate folosi selectiv, invocând pretexte tehnice pentru a urmări persoane de interes politic.
Cine plătește
Cei mai expuși sunt jurnaliștii, activiștii și opozanții ruși aflați în exil, care operează din state care ar fi urmat să ratifice convenția. Un tratat cu formulări largi ar fi creat presiuni legale asupra guvernelor occidentale să coopereze cu cererile rusești de informații sau chiar de extrădare, invocând obligații internaționale. Chiar și în forma actuală, mai restrânsă, convenția ridică întrebări despre modul în care autoritățile ruse ar putea folosi prevederile tehnice pentru a construi dosare cu aparență de legitimitate internațională împotriva persoanelor pe care le consideră inamice.
Pe termen mai larg, cetățenii din toate statele semnatare sunt afectați de modul în care se definesc standardele globale ale criminalității cibernetice. O convenție care ar fi inclus ‘extremismul’ ca infracțiune digitală ar fi oferit un precedent pe care și alte regimuri autoritare — din Asia Centrală, Africa sau Orientul Mijlociu — l-ar fi invocat pentru a-și justifica propriile legi represive.
De ce contează
Cazul ilustrează o tendință structurală în politica externă a statelor autoritare: folosirea instituțiilor multilaterale pentru a eroda normele liberale din interior. Rusia nu este singura care practică această strategie — China a promovat la rândul ei conceptul de ‘suveranitate cibernetică’ în forurile ONU, urmărind să legitimeze controlul statal total asupra internetului. Eșecul parțial al inițiativei ruse în această negociere specifică nu înseamnă că strategia a fost abandonată, ci că va fi reluată în alte formate și cu alte formulări.
De urmărit în perioada imediat următoare: conținutul exact al rezervelor pe care Rusia le va formula la ratificarea convenției în Duma de Stat. Acele rezerve vor arăta ce prevederi consideră Moscova inacceptabile și, implicit, ce instrumente juridice internaționale refuză să accepte ca limite ale acțiunii sale. Totodată, modul în care alte state autoritare vor ratifica sau nu convenția va contura geografia globală a cooperării — și a rezistenței — în fața criminalității cibernetice reale.
