Săptămâna aceasta ne mutăm în Caucazul de Sud, într-o țară pe care Occidentul a învățat în ultimii ani să o numească „partener energetic de încredere”, ceea ce, în limbaj diplomatic, înseamnă „are gaz și preferăm să nu ne uităm prea atent la restul”. Azerbaidjan: zece milioane de locuitori, o coastă la Marea Caspică, rezerve de hidrocarburi care acoperă peste 90% din exporturi și un singur președinte din 2003 încoace — Ilham Aliyev, care a moștenit funcția de la tatăl său și pare hotărât să nu o piardă din familie.
E o țară care în noiembrie 2024 a găzduit COP29, summitul climatic al ONU, cu tot ce presupune asta: delegați, discursuri despre tranziția verde, fotografii de grup, un stat petrolier explicând omenirii cum să renunțe la petrol. Iar la câteva zile după ce au plecat ultimii jurnaliști străini, poliția din Baku a intrat în casele jurnaliștilor locali.
Douăzeci de luni mai târziu, unii dintre ei încă așteaptă verdictul. Alții tocmai l-au primit. Să despachetăm.
Starea națiunii
Azerbaidjanul e, din punct de vedere formal, o republică prezidențială cu alegeri, parlament, curți de justiție și o Constituție. Din punct de vedere practic, e o afacere de familie cu drapel.
Heydar Aliyev, fost general KGB și fost prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Azerbaidjană, a devenit președinte în 1993. În 2003, cu sănătatea șubrezită, i-a predat funcția fiului său Ilham printr-un procedeu pe care manualele îl numesc „alegeri” și pe care restul lumii l-a numit, mai onest, succesiune. Ilham conduce de atunci, adică de 23 de ani. În 2009 s-a eliminat prin referendum limita mandatelor, în 2016 mandatul a fost prelungit de la cinci la șapte ani, iar în 2017 președintele și-a numit soția, Mehriban Aliyeva, în funcția nou-creată de vicepreședinte. E genul de reformă constituțională pe care o faci când nu ai încredere în nimeni din afara propriei bucătării.
Al treilea act al piesei se scrie deja. Heydar Aliyev Jr., fiul cuplului prezidențial, a împlinit 29 de ani pe 3 august. Poartă numele bunicului, ceea ce în dinastiile de tip caucazian nu e sentimentalism, ci organigramă. Nimeni nu a anunțat oficial nimic, dar în Baku toată lumea știe cum se citește un prenume.
Cât despre resursele familiei: dosarele Pandora Papers, publicate în 2021 de OCCRP, au arătat că familia Aliyev și apropiații ei au construit o rețea offshore prin care au achiziționat zeci de proprietăți de lux în Londra, evaluate la aproape 700 de milioane de dolari. Persoane cu aceleași nume ca cei trei copii ai președintelui apar și în registre imobiliare din Dubai, cu bunuri de circa 75 de milioane de dolari. Copiii erau, în unele cazuri, minori la data tranzacțiilor. Se vede că e o familie cu simț antreprenorial precoce.
Restul țării merge mai încet. PIB-ul nominal e estimat la circa 78 de miliarde de dolari în 2026, dar creșterea e anemică: în ianuarie–februarie, economia a avansat cu 0,3% față de anul trecut, sectorul petrolier a scăzut cu 1,7%, iar prognoza de inflație pentru 2026 a fost revizuită în sus, de la 4,8% la 5,7%. Salariul mediu lunar nominal e de aproximativ 1.099 de manați — cam 645 de dolari. Adică, la cursul actual, un azer mediu ar avea nevoie de aproape 90 de ani de muncă neîntreruptă ca să cumpere un singur apartament londonez din portofoliul familiei prezidențiale. Presupunând că nu mănâncă nimic în tot acest timp.
Ce s-a mai întâmplat
Pe 27 iulie, Curtea pentru Infracțiuni Grave din Baku a pronunțat sentința într-unul dintre cele mai mari procese de presă din istoria recentă a țării. Nouă jurnaliști, avocați media și activiști civici — legați de postul independent Toplum TV, de Institutul pentru Inițiative Democratice și de platforma A Treia Republică — au fost condamnați la un total cumulat de 121 de ani de închisoare.
Alasgar Mammadli, avocat specializat în legislația media și cofondator al Toplum TV, a primit 14 ani. Activiștii Akif Gurbanov și Ruslan Izzetli au primit câte 15 ani fiecare. Ceilalți au primit între 12 și 14 ani. Acuzațiile? Contrabandă valutară, spălare de bani, evaziune fiscală, „antreprenoriat ilegal”, fals în documente. Adică exact pachetul standard pe care regimurile moderne îl folosesc atunci când nu vor să spună „am închis niște jurnaliști pentru că scriau lucruri care nu ne plac”. E o inovație de imagine importantă: nu mai ești deținut politic, ești contribuabil neserios.
Mecanismul e ingenios și merită explicat, pentru că e replicabil. Presa independentă din Azerbaidjan nu poate obține finanțare internă — nimeni nu îndrăznește. Deci se finanțează din granturi occidentale. Iar Azerbaidjanul are o lege care face aproape imposibilă înregistrarea legală a granturilor străine. Rezultatul: orice bănuț care intră în redacție e, tehnic, o încălcare. Statul creează ilegalitatea, apoi o pedepsește. E ca și cum ai interzice vânzarea de umbrele și apoi ai aresta oamenii pentru că se udă.
Comitetul pentru Protecția Jurnaliștilor a numit sentințele „șocante”. Human Rights Watch a cerut eliberarea imediată. Uniunea Europeană a exprimat îngrijorare. Azerbaidjanul a continuat să livreze gaz către Uniunea Europeană conform contractului, iar Uniunea Europeană a continuat să îl cumpere conform aceluiași contract. Îngrijorarea, se pare, nu are efect asupra presiunii din conducte.
Între timp, celălalt mare proces continuă. Doisprezece jurnaliști și angajați ai Meydan TV — postul azer din exil, cu redacția la Berlin — sunt judecați de la finalul lui decembrie 2025 într-un dosar cu acuzații practic identice. Procesul nu are dată de verdict. Unii dintre inculpați sunt în arest preventiv din decembrie 2024. Reporteri fără Frontiere plasează Azerbaidjanul pe locul 171 în indicele mondial al libertății presei pe 2026, în scădere cu patru poziții față de anul trecut, cu cel puțin 30 de jurnaliști în detenție. Human Rights Watch urmărește 25 de cazuri individuale de la începutul valului de arestări, în noiembrie 2023.
Iar dacă e să vorbim despre opoziția politică propriu-zisă, aceasta se află, în bună măsură, în aceleași clădiri. Ali Karimli, președintele Partidului Frontul Popular din Azerbaidjan și una dintre ultimele figuri de opoziție care au refuzat exilul, e în detenție din 29 noiembrie 2025, acuzat de „încercare de preluare violentă a puterii” și „schimbare violentă a ordinii constituționale” — formulări care sună serios până când constați că omul nu are nici partid înregistrat, nici acces la televiziune, nici măcar dreptul de a organiza un miting. Economistul și profesorul Gubad Ibadoghlu, cunoscut pentru cercetările sale despre corupția din sectorul energetic, depășise deja în aprilie 1.000 de zile în sistemul judiciar azer, între detenție și arest la domiciliu.
Cifra săptămânii: 121
O sută douăzeci și unu de ani de închisoare, distribuiți între nouă oameni, pentru administrarea unui post de televiziune online și a două organizații civice.
Ca să fie clar ce înseamnă asta: 121 de ani înseamnă mai mult decât perioada scursă de la sfârșitul Primului Război Mondial până astăzi, plus încă o jumătate de secol. Înseamnă că cel mai tânăr condamnat, dacă își execută integral pedeapsa, va ieși într-o lume în care actualul președinte azer va fi de mult istorie, iar nepotul lui va conduce probabil un stat cu totul alt tip de infrastructură energetică.
Și mai înseamnă ceva: că sentințele nu sunt gândite pentru cei nouă. Sunt gândite pentru ceilalți. Pentru tânărul de 24 de ani care se gândea să deschidă un canal de YouTube despre bugetul primăriei. Pentru contabilul care ar fi putut accepta o colaborare cu o redacție independentă. Pentru avocatul care ar fi putut prelua un dosar. Cifra 121 nu e o pedeapsă, e un anunț publicitar.
Cum trăiesc oamenii
Aytac Ahmadova, 32 de ani, care semnează Aytac Tapdig, e reporteră la Meydan TV. E în arest preventiv la închisoarea Kurdakhani din 6 decembrie 2024, când a fost ridicată împreună cu cinci colegi în raidurile de după COP29. Douăzeci de luni. Fără verdict. Fără dată de verdict.
Are o afecțiune nazală și dificultăți cronice de respirație. Într-o scrisoare din detenție, publicată în iulie, a scris că a consumat 80 de flacoane de spray nazal și a devenit dependentă de ele, pentru că serviciul penitenciar nu are medic ORL. Cererile avocatului către Ministerul Justiției au rămas fără răspuns. Investigațiile imagistice i-au fost refuzate. Rezultatele analizelor anterioare nu i-au fost comunicate.
Pe 18 februarie, după o înfățișare, ea și două colege au fost agresate în timpul unui control-surpriză în celulă. În aceeași lună, vizitele deschise ale familiilor au fost suspendate la Kurdakhani. Ministerul de Interne a impus interdicție de călătorie mamei ei. La finalul lui iunie i-au fost tăiate convorbirile telefonice cu prietenii. Iar pe 1 mai, la o ședință de judecată, ea și colegii ei au strigat că jurnalismul nu e o infracțiune. Pentru asta riscă acum sancțiuni disciplinare. În închisoare. Unde deja se află pentru jurnalism.
Ali Karimli, liderul opoziției, a leșinat pe 6 august în sala de judecată, în timpul examinării cererii sale de transfer în arest la domiciliu. Familia a declarat că i se tăiase apa în celulă din 5 august și că nu avea nici curent electric, deci nici ventilator. Baku, august, aproape 40 de grade. Deshidratare severă, pentru un om de 60 de ani, în custodia statului, în drum spre propriul proces. Nu e nevoie de tribunal special când ai robinet.
Toate acestea se întâmplă în paralel cu o poveste de succes internațional. Pe 8 august s-a împlinit un an de la summitul de la Casa Albă, unde Ilham Aliyev și premierul armean Nikol Pașinian au semnat, sub arbitrajul lui Donald Trump, declarația comună care a deblocat procesul de pace după trei decenii de conflict. Din ea s-a născut TRIPP — „Trump Route for International Peace and Prosperity” — un coridor rutier și feroviar de 42 de kilometri prin teritoriul armean, menit să lege Azerbaidjanul de exclava Nahicevan și să devină veriga sud-caucaziană a Coridorului de Mijloc dintre China și Europa. Azerbaidjanul și-a terminat aproape complet infrastructura pe partea sa. Un fond american de 201 milioane de dolari a fost capitalizat pentru rută. Declarații comune, aniversări, comunicate ale Departamentului de Stat.
E o pace reală și e un lucru bun. E și, simultan, cea mai eficientă poliță de asigurare pe care și-a cumpărat-o vreodată regimul de la Baku: cât timp ești veriga indispensabilă a unui coridor comercial intercontinental care poartă numele unui președinte american, nimeni nu îți va condiționa foarte insistent nimic de soarta a nouă jurnaliști.
Momentul WTF
Pe 18 august, Procuratura Generală a Azerbaidjanului a emis mandate internaționale de arestare — inclusiv pe canale Interpol — pentru trei cetățeni ruși.
Nu pentru trafic de arme. Nu pentru terorism financiar. Pentru două episoade de podcast pe YouTube.
Cei vizați sunt Alexei Ceadaev, consilier al șefului Ministerului Transporturilor din Rusia și „Z-blogger” notoriu, Ivan Kneazev, realizator la televiziunea „Moscova 24″, și Semion Uralov, politolog și manager media. Toți trei sunt propagandiști de casă ai Kremlinului. Temeiul „suspiciunii rezonabile”: emisiunile din 14 iulie și 13 august de pe canalul de YouTube al lui Uralov, dintre care una purta titlul „Câți agenți ai lui Aliyev sunt în Rusia?”. Episodul nu mai e disponibil.
Capetele de acuzare: instigare publică la terorism, instigare împotriva statului, incitare la ură națională, apeluri la răsturnarea violentă a ordinii constituționale și la încălcarea integrității teritoriale. Toți trei au fost arestați în lipsă și dați în urmărire internațională.
Există aici un nivel de absurd care merită savurat lent. Un stat care tocmai a dat 121 de ani de închisoare unor jurnaliști pentru „contrabandă valutară” cere acum comunității internaționale să îi extrădeze trei comentatori pentru ceea ce ei înșiși numesc „analiză politică”. Un regim care a demontat metodic orice noțiune de libertate de exprimare pe teritoriul propriu invocă solemn mecanismele juridice internaționale pentru că doi domni au vorbit urât despre el pe internet, din altă țară.
Iar Interpolul, o organizație care primește astfel de solicitări de la state autoritare cu regularitate deprimantă, va trebui să analizeze dacă „a criticat guvernul într-un podcast” se califică drept infracțiune de drept comun. Spoiler: nu se califică.
Contextul geopolitic explică parțial gestul. Relațiile dintre Baku și Moscova sunt reci de la criza diplomatică din 2025, iar Azerbaidjanul susține deschis integritatea teritorială a Ucrainei — pe 6 iulie, ambasadorul rus a fost convocat la MAE azer pentru o notă de protest după un atac cu drone asupra unei stații SOCAR din regiunea Mîkolaiv. Baku și Moscova își trimit reciproc mesaje. Doar că Azerbaidjanul a ales să și-l trimită pe al său sub formă de dosar penal pentru două clipuri de YouTube, ceea ce spune mai multe despre reflexele instituționale ale statului decât despre situația din Caucaz.
Concluzie
Azerbaidjanul din vara lui 2026 e un stat care funcționează pe două fusuri orare simultan.
Într-unul dintre ele, e o poveste de succes: pace istorică cu Armenia, coridor de tranzit intercontinental în construcție, gaz livrat Europei, summituri regionale, o aniversare marcată printr-un comunicat comun al Departamentului de Stat, o președinție care a găzduit conferința climatică a ONU. E fusul orar al fotografiilor de grup.
În celălalt, o reporteră de 32 de ani așteaptă de douăzeci de luni un verdict care nu vine și cere de zece luni un consult ORL care nu se aprobă. Nouă oameni au primit împreună 121 de ani pentru că au ținut în viață o televiziune online. Liderul opoziției leșină în sala de judecată pentru că i s-a tăiat apa la celulă. Iar procuratura are timp și resurse să pună Interpolul pe urmele a doi youtuberi.
Ce e remarcabil nu e că aceste două realități coexistă — asta se întâmplă peste tot. E că regimul de la Baku a înțeles, mai bine decât aproape oricare altul din regiune, că ele nu trebuie reconciliate. Nu trebuie să explici nimănui de ce închizi jurnaliști dacă ai ceva ce toată lumea vrea. Trebuie doar să te asiguri că ai mereu ceva ce toată lumea vrea.
Deocamdată are. Gaz, un coridor și o poziție pe hartă. Iar cei 121 de ani rămân, în contabilitatea internațională, o cheltuială operațională acceptabilă.
Săptămâna viitoare, alt regim, aceeași rubrică. Între timp, dacă vreți o metaforă pentru starea presei din Azerbaidjan: e o femeie într-o celulă din Kurdakhani, cu 80 de flacoane goale de spray nazal, care încă respiră.
