Belarus: 900 de Oameni Eliberați, 28.500 de Măsuri Represive și o Zi de Muncă de 40 de Ore

Posted on: - Redactia

Pe scurt

  • Pe 12 octombrie 2026, o coaliție de zece organizații belaruse pentru drepturile omului — între care Centrul pentru Drepturile Omului „Viasna”, Comitetul Helsinki Belarus, PEN Belarus și Asociația Jurnaliștilor din Belarus (BAJ) — a publicat o declarație comună în care arată că, de la începutul eliberărilor în masă pe 3 iulie 2024, aproximativ 900 de persoane au fost eliberate din detenție în Belarus.
  • Aceeași declarație arată că, în exact aceeași perioadă, au fost documentate cel puțin 28.500 de cazuri de rețineri, percheziții și alte forme de represiune penală sau administrativă, iar cel puțin 3.200 de persoane au devenit inculpate în dosare penale noi.
  • Potrivit coaliției, numărul total de persoane recunoscute drept prizonieri politici, inclusiv foști prizonieri, a crescut de la 3.391 la 4.879 în aceeași perioadă, iar 885 dintre ei se aflau încă în detenție la data declarației; Human Rights Watch dădea cifra de cel puțin 886 pe 17 septembrie 2026.
  • Pe 16 septembrie 2026, autoritățile belaruse au eliberat 25 de prizonieri politici și i-au transportat forțat la Vilnius, Lituania, în urma negocierilor purtate de trimisul special al SUA pentru Belarus, John Coale, cu președintele Aleksandr Lukașenko; în schimb, Statele Unite au ridicat sancțiunile impuse a două companii belaruse.
  • Pe 15 octombrie 2026, într-o deplasare cu elicopterul în raionul Verhnedvinsk, regiunea Vitebsk, Lukașenko le-a cerut funcționarilor locali, potrivit unui canal de Telegram apropiat serviciului său de presă citat de publicația Charter’97, să muncească „40 de ore pe zi”.

Starea națiunii

Belarus trece prin ceea ce diplomații numesc „deschidere”. Asta înseamnă, concret, că regimul lui Aleksandr Lukașenko — aflat la putere din 1994, adică de 32 de ani, dintre care ultimii șase petrecuți în mod oficial în postura de învingător al unor alegeri pe care aproape nimeni din afara Minskului nu le-a recunoscut — a început să scoată oameni din închisoare. Nu toți. Nu definitiv. Și nu, de regulă, în Belarus.

Mecanismul funcționează cam așa. Un emisar american aterizează la Minsk. Se discută. Un număr de prizonieri politici sunt urcați într-un autobuz, duși la graniță și lăsați în Lituania sau în Ucraina. În schimb, Washingtonul ridică sancțiunile pentru câteva companii belaruse. Toată lumea dă un comunicat. Emisarul se întoarce acasă cu oameni eliberați, Lukașenko se întoarce la birou cu sancțiuni ridicate, iar oamenii eliberați se întorc… ei bine, nicăieri, pentru că exact asta e problema.

Ceea ce face ca săptămâna aceasta să fie interesantă nu e o nouă eliberare. Este o declarație, publicată pe 12 octombrie 2026 de zece organizații belaruse pentru drepturile omului, care face un lucru pe care nimeni nu-l făcuse încă în mod sistematic: pune cifrele eliberărilor și cifrele arestărilor pe aceeași pagină.

Rezultatul este un document remarcabil de sobru, de felul celor pe care le citesc trei sute de oameni și ar trebui să le citească treizeci de mii. Esența lui încape într-o propoziție: regimul eliberează oameni cu o mână și arestează cu cealaltă, iar mâna care arestează lucrează mai repede.

Ce s-a mai întâmplat

Să luăm lucrurile pe rând, pentru că au fost trei evoluții distincte și toate trei spun ceva.

Eliberarea din 16 septembrie. Pe 16 septembrie 2026, 25 de prizonieri politici belaruși au fost eliberați din detenție și duși la Vilnius. Human Rights Watch a documentat cine erau. Printre ei: jurnalistul Andrei Aleksandrau și activista Iryna Zlobina, care s-au căsătorit în timpul detenției; avocata Anastasia Lazarenka, urmărită penal, printre alte acuzații, pentru organizarea de consultații juridice; activista Alena Lazarcik, părinte singur, căreia administrația penitenciarului îi limitase comunicarea cu propriul copil; și Sviatlana Iakubovici, voluntară la Viasna. Majoritatea primiseră pedepse de până la 14 ani.

Lazarcik a povestit la Vilnius, potrivit HRW, că nu a crezut până în ultima clipă că e eliberată: „Într-o zi îți spun «ia-ți lucrurile». Eram convinsă că mă transferă undeva, dar mi-au spus că sunt deportată.”

Negocierile fuseseră purtate de John Coale, trimisul special al SUA pentru Belarus, iar prețul a fost ridicarea sancțiunilor americane impuse a două companii belaruse, potrivit Al Jazeera și The Moscow Times. Coale a anunțat că negocierile continuă. Lukașenko, la aceleași discuții, a susținut, potrivit HRW, că în Belarus nu există prizonieri politici — o poziție care are avantajul coerenței, în sensul că dacă nu există, nici nu-i poți elibera, deci ce a făcut el acolo rămâne un mister metafizic.

Purtătorul de cuvânt pentru afaceri externe al Uniunii Europene a declarat că „peste 800 de persoane rămân în detenție arbitrară, în condiții îngrozitoare”. Sviatlana Țihanouskaia, liderul opoziției în exil, a comentat că „scopul ar trebui să fie golirea închisorilor, nu reabilitarea dictaturii”.

Declarația coaliției din 12 octombrie. Apoi a venit documentul. Cele zece organizații — Comitetul Helsinki Belarus, PEN Belarus, Casa Drepturilor Omului din Belarus, Legal Initiative, BAJ, Human Constanta, Biroul pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Respect-Protect-Fulfill, Lawtrend și Viasna — au scris ceva ce merită citat aproape integral, pentru că este rar ca niște activiști să-și pună în discuție propria metrică de succes.

Ideea lor centrală: numărul prizonierilor politici a încetat să fie un indicator util. Represiunea nu a scăzut, ci s-a mutat. A devenit, în termenii lor, „latentă” — mai greu de văzut, mai greu de numărat, mai larg răspândită. Coaliția descrie un sistem de discriminare formală, înscris în legislație după 2020, care îi privează pe cei considerați disidenți de drepturi „în multe domenii care depășesc cu mult urmărirea penală sau administrativă”: educație, angajare, cultură.

Mai mult, autoritățile au devenit, scriu ei, tot mai nediscriminatorii în alegerea metodelor, ceea ce duce la ceva ce numesc „represiune colaterală”: instrumente folosite pentru a face presiuni asupra unui grup mult mai larg decât ținta declarată. Trei exemple pe care le dau: desemnarea Universității Umaniste Europene drept „organizație extremistă”, desemnarea grupurilor de chat folosite de rudele deținuților drept „formațiuni extremiste”, și așa-numitul „decret al pașapoartelor”.

Acel ultim punct merită o paranteză, pentru că este, probabil, cea mai elegantă invenție birocratică a regimului. Decretul nr. 278, intrat în vigoare în septembrie 2023, a desființat posibilitatea cetățenilor belaruși de a-și prelungi sau schimba pașaportul la ambasade și consulate. Singura soluție este să te prezinți personal în Belarus. Adică exact acolo unde, dacă ai plecat din motive politice, nu te poți întoarce. Pe 6 iulie 2026, experți ai ONU și-au exprimat „profunda îngrijorare” față de anularea arbitrară a pașapoartelor a opt foști prizonieri politici expulzați în Lituania și Ucraina pe 13 decembrie 2025 — pașapoarte care erau valabile în momentul expulzării și care au fost declarate nule ulterior, fără notificare și fără explicație.

Rezumat: ești scos din închisoare, scos din țară și apoi scos din evidențele de cetățenie. Trei eliberări la preț de una.

Incidentul de la granița cu Letonia. Și acum partea cu adevărat nouă. În noaptea de 5 spre 6 octombrie 2026, la granița dintre Belarus și Letonia, militarii letoni au oprit un grup de cel puțin 20 de migranți care încercau să treacă din Belarus, însoțiți de persoane mascate și înarmate. Potrivit relatărilor letone citate de Meduza și LRT, însoțitorii au amenințat soldații, au aruncat cu pietre, iar unul dintre ei a scos un obiect care semăna cu un pistol. Câteva ore mai târziu, bărbați mascați au trecut efectiv pe teritoriul Letoniei, au avariat un tablou electric, au furat camere de supraveghere și s-au retras în Belarus înainte de sosirea poliției de frontieră.

Ministrul de interne leton, Jānis Dombrava, a avertizat că „Belarus ar trebui să înțeleagă că incidente de acest fel pot avea consecințe mai serioase pentru Belarus însuși”. Șeful poliției de frontieră, Guntis Pujāts, a sugerat o variantă mai prudentă: ar putea fi grupări criminale organizate care operează cu toleranța autorităților belaruse. Serviciul public leton LSM a relatat pe 12 octombrie 2026 că o grupare necunoscută până atunci, autointitulată „Rușii Negri”, a revendicat incidentul, iar analiștii consideră că este probabil o fațadă pentru operațiuni hibride.

Lukașenko a reacționat pe 13 octombrie 2026, potrivit The Moscow Times. A declarat că partea belarusă nu are „absolut nicio legătură” cu incidentul, că letonii l-au înscenat pentru a obține bani de la Uniunea Europeană și, textual: „Nu puteai inventa nimic mai absurd.”

Pe aceasta ne-o notăm. Vom avea nevoie de ea în două paragrafe.

Cifra săptămânii

28.500.

Atât cazuri de rețineri, percheziții și alte forme de represiune penală și administrativă au documentat organizațiile belaruse pentru drepturile omului între 3 iulie 2024 și 12 octombrie 2026 — adică exact perioada în care au fost eliberați cei aproximativ 900 de oameni.

Raportul este, pe cifre brute, de aproximativ 31 la 1. Pentru fiecare persoană scoasă din detenție în perioada „deschiderii”, au fost înregistrate aproximativ 31 de acte de represiune. Iar coaliția subliniază explicit un lucru pe care orice statistician ar trebui să-l aprecieze: aceste numere sunt „o estimare minimă, nu imaginea completă”, pentru că un caz este contabilizat doar după ce a fost verificat.

Două cifre secundare, pentru context. Prima: numărul total de persoane recunoscute drept prizonieri politici, inclusiv foști, a crescut de la 3.391 (dintre care 615 femei) la 4.879 (dintre care 906 femei) — o creștere de 1.488 de persoane. A doua: din cei aproximativ 900 de eliberați, cel puțin 220 au fost scoși cu forța din țară.

Deci da. Închisorile se golesc. Încet. Iar țara se golește mai repede.

Cum trăiesc oamenii

Dincolo de aritmetica dosarelor, viața de zi cu zi în Belarus arată ca un compromis obosit.

Economic, lucrurile nu sunt catastrofale, ceea ce e, din perspectiva regimului, întregul punct. Potrivit datelor Belstat citate de Belsat, salariul mediu nominal brut al angajaților era de 2.743 de ruble belaruse în februarie 2026, adică aproximativ 920 de dolari. Agenția de asigurare a creditelor Coface raporta o inflație de 5,5% anual în aprilie 2026 și o creștere nominală puternică a salariilor, de 12,5% anual, în special în sectorul public. Autoritățile și-au ridicat ținta de inflație la 7% pentru 2026, de la 5% în 2025. Coface notează că ținta guvernamentală de creștere economică de 2,8% „pare greu de atins”.

Modelul e recognoscibil: prețuri controlate administrativ, salarii publice crescute, inflație împinsă sub preș. Raportul BTI 2026 avertizează că economiștii independenți consideră că suprimarea inflației prin intervenții non-piață generează presiuni inflaționiste ascunse, iar în sectoarele dereglementate prețurile cresc deja cu două cifre. Cu alte cuvinte, tensiunea nu dispare, se mută. Exact ca represiunea.

Social, însă, cel mai bine descrie situația o frază din declarația coaliției: „Un număr imens de oameni care trăiesc în Belarus sunt supuși unor practici administrative ilegale în viața lor cotidiană, creând o atmosferă de supraveghere și teamă constantă.”

Ce înseamnă asta practic? Înseamnă că grupurile de WhatsApp sau Telegram în care rudele deținuților fac schimb de informații despre colete și vizite au fost desemnate „formațiuni extremiste” — categorie juridică ce transformă apartenența la un grup de chat în risc penal. Înseamnă că o universitate, Universitatea Umanistă Europeană, a fost declarată „organizație extremistă”, ceea ce ridică întrebarea incomodă ce se întâmplă cu diploma ta. Înseamnă interogatorii la frontieră pentru cei care se întorc în țară, și presiuni asupra rudelor rămase în Belarus ale celor plecați.

Un caz concret, din raportul Viasna: pe 2 octombrie 2026, printre cele 12 persoane recunoscute în acea zi drept prizonieri politici se afla Vital Dziamidcik, cetățean ceh de 52 de ani. Fusese reținut pe 30 iunie 2026, după ce venise în Belarus să-și vadă mama bolnavă. Dosarul penal, potrivit Viasna, a fost deschis pentru donații financiare în sprijinul opoziției belaruse.

Raportul lunar Viasna pe septembrie 2026 adaugă două detalii care explică de ce activiștii nu mai numără doar eliberările: șase foști prizonieri politici au fost reținuți din nou în acest an, în dosare penale noi, iar cel puțin 66 de prizonieri politici au primit acuzații suplimentare în timp ce se aflau deja în detenție.

Există și vești bune, mici și administrative, care vin din afară. Danemarca a emis în februarie 2026 primul pașaport de străin pentru un cetățean belarus fără statut de refugiat. Din 2026, Spania recunoaște pașapoartele belaruse și după expirare. Din august 2026, belarușii din Suedia pot obține pașaport de străin. Nu e justiție, dar e un document cu care poți deschide un cont bancar, și asta contează mai mult decât pare.

Momentul WTF

Și acum, momentul pentru care am notat citatul de mai sus.

Pe 15 octombrie 2026, Aleksandr Lukașenko a zburat cu elicopterul în raionul Verhnedvinsk, regiunea Vitebsk. A inspectat câmpurile din aer. Nu i-a plăcut ce a văzut. A aterizat și a certat funcționarii locali.

Potrivit unui canal de Telegram apropiat serviciului său de presă, citat de publicația Charter’97, i-a spus următoarele: „Ați dormit toată vara. Nu puteți lucra în Vitebsk așa cum se lucrează la Minsk. Aici trebuie să munciți 40 de ore pe zi.”

Patruzeci. Pe zi. Dintr-un total disponibil de douăzeci și patru.

A cerut apoi „cea mai strictă disciplină militară” și a avertizat că, începând cu 1 ianuarie 2027, discuțiile despre tactică și strategie în regiunea Vitebsk vor înceta.

Charter’97 a avut bunul-gust de a adăuga și contextul statistic. Potrivit datelor Our World in Data, țara în care se muncește cel mai mult din lume este Sudanul, cu aproximativ 2.700 de ore pe an per lucrător. În Belarus se muncește aproximativ 1.900 de ore pe an. Iar un lucrător belarus produce aproximativ 35 de dolari pe oră, față de 4,70 dolari în Sudan și 130 de dolari în Norvegia — țara cu cele mai puține ore lucrate, 1.400 pe an.

Ceea ce ne lasă cu o observație și o întrebare.

Observația: cu două zile înainte, pe 13 octombrie, același om declarase despre acuzațiile letone că „nu puteai inventa nimic mai absurd”. Avea dreptate. Doar că recordul i-a rezistat mai puțin de 48 de ore, și l-a doborât singur.

Întrebarea: ce funcționar din raionul Verhnedvinsk se duce acasă în seara aceea și îi explică familiei că, din motive de disciplină militară, de mâine ziua are 40 de ore?

Întrebări frecvente

Câți prizonieri politici sunt în Belarus în octombrie 2026?

Coaliția celor zece organizații belaruse pentru drepturile omului indica, în declarația din 12 octombrie 2026, că 885 de persoane recunoscute drept prizonieri politici rămâneau în detenție. Human Rights Watch dădea cifra de cel puțin 886 pe 17 septembrie 2026, iar Centrul pentru Drepturile Omului „Viasna” a anunțat 888 pe 2 octombrie 2026, după recunoașterea a încă 12 persoane în aceeași zi. Organizațiile subliniază că toate aceste cifre sunt estimări minime.

De ce sunt prizonierii politici belaruși expulzați din țară după eliberare?

Autoritățile belaruse impun în mod regulat expulzarea forțată ca o condiție obligatorie pentru eliberarea unor prizonieri politici, practică despre care Human Rights Watch și experții ONU afirmă că încalcă dreptul internațional al drepturilor omului. Potrivit declarației coaliției din 12 octombrie 2026, din cele aproximativ 900 de persoane eliberate începând din 3 iulie 2024, cel puțin 220 au fost scoase cu forța din țară; unele au fost deportate fără pașaport, iar altora pașaportul le-a fost anulat ulterior.

Ce este „decretul pașapoartelor” din Belarus?

Decretul nr. 278, intrat în vigoare în septembrie 2023, a desființat posibilitatea cetățenilor belaruși de a obține sau de a prelungi pașaportul la ambasadele și consulatele Belarusului, cererile fiind posibile doar pe teritoriul Belarusului, personal sau prin procură întocmită în Belarus. Experții ONU au criticat pe 6 iulie 2026 anularea arbitrară a pașapoartelor a opt foști prizonieri politici expulzați, avertizând asupra efectelor privind libertatea de circulație, statutul juridic și accesul la muncă, sănătate și servicii bancare.

Concluzie

Există o tentație, atunci când un regim autoritar începe să elibereze oameni, de a interpreta gestul ca pe un început de sfârșit. Uneori chiar este. Mai des, însă, este o renegociere a prețului.

Ceea ce fac cele zece organizații belaruse în declarația din 12 octombrie 2026 este să refuze acea tentație — și, ce e mai greu, să o refuze public, în detrimentul propriei povești de succes. Ar fi fost mult mai simplu să anunțe 900 de oameni eliberați și să se oprească. Ei au pus în schimb cifra alături de celelalte și au cerut explicit partenerilor internaționali să nu trateze eliberările „ca singurul indicator relevant”. Au mers mai departe: au cerut autorităților de migrație din țările gazdă să nu concluzioneze că situația s-a îmbunătățit, pentru că de acea concluzie depind cereri de azil.

Argumentul lor de fond este metodologic și, de aceea, mai greu de combătut: indicatorii cantitativi nu mai sunt suficienți. Ce contează sunt cei calitativi — încetarea dosarelor politice, încetarea relelor tratamente, dreptul celor eliberați de a-și alege unde trăiesc, abrogarea decretului pașapoartelor, posibilitatea societății civile și a presei independente de a funcționa. În lipsa unui progres aici, spun ei, „schimbările unor cifre individuale, în creștere sau în scădere, nu indică o schimbare calitativă a situației”.

Este o propoziție scrisă în limba precaută a rapoartelor. Tradusă, înseamnă: nu confundați o ușă întredeschisă cu o clădire demolată.

Între timp, în regiunea Vitebsk, funcționarii au primit o normă de 40 de ore pe zi și termen până la 1 ianuarie 2027 să nu mai discute despre strategie. Iar la graniță, niște bărbați mascați care nu există au furat niște camere care existau.

Reacțiile internaționale au fost ferme, în sensul tehnic al cuvântului: o declarație a purtătorului de cuvânt al UE, un avertisment al ministrului leton de interne, un comunicat al experților ONU. Pe 16 septembrie, Statele Unite au ridicat sancțiunile a două companii belaruse. Douăzeci și cinci de oameni au ajuns la Vilnius, unii fără pașaport.

Opt sute optzeci și cinci au rămas.

Surse

Related Post

Azerbaidjan: 121 de Ani de Închisoare Pentru Jurnaliști și un Mandat Interpol Pentru Doi Youtuberi

Posted on: - Redactia

Belarus: Președintele Care Se Teme pentru Cartofi și Eliberează Oameni cu Porția

Posted on: - Redactia

Coreea de Nord: Cum Faci 22 de Miliarde de Dolari Vânzând Obuze și Oameni

Posted on: - Redactia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *