Există infractori care ajung celebri pentru că fac ceva spectaculos o singură dată. Și există infractori care ajung celebri pentru că statul, în loc să-i prindă, construiește în jurul lor o întreagă industrie bugetară. Koose Munisamy Veerappan face parte din a doua categorie, iar cazul lui rămâne, până azi, cea mai scumpă vânătoare de om din istoria Indiei.
Douăzeci și doi de ani a stat ascuns într-o pădure. Nu în Amazon, nu în Siberia — într-o pădure de la granița dintre trei state indiene, la câteva ore de mers cu mașina de orașe cu milioane de locuitori. În tot acest timp, două guverne regionale au ținut pe teren o forță specială de aproximativ 2.000 de oameni, cu elicoptere, cu blindate ușoare, cu buget anual de ordinul a 20 de crore de rupii. Rezultatul, timp de mai bine de un deceniu: zero.
Iar când l-au prins, în cele din urmă, nu au făcut-o cu elicopterul. L-au prins pentru că omul avea probleme cu vederea și voia să ajungă la oftalmolog.
Fișa de pușcărie
| Numele | Koose Munisamy Veerappan (1952–2004) |
| Țara | India (Karnataka / Tamil Nadu) |
| Tipul de infracțiune | Braconaj de elefanți, contrabandă cu fildeș și lemn de santal, omor, răpire, atentat cu explozibil |
| Victime atribuite | Cel puțin 184 de oameni, majoritatea polițiști și silvicultori |
| Perioada de activitate | Aproximativ 1970 – 18 octombrie 2004 |
| Condamnări definitive | Niciuna |
| Timp petrecut efectiv după gratii | Câteva zile, în 1986 |
| Recompensă pentru capturare | Ajunsă la ordinul a 5 crore de rupii |
Da, ați citit bine rubrica aceea. Cel mai vânat om din India, protagonistul a peste o sută de dosare penale, nu a fost condamnat niciodată pentru nimic. A fost arestat o singură dată, în 1986, și a evadat înainte ca cineva să apuce să întocmească un rechizitoriu ca lumea. Din punct de vedere strict juridic, Veerappan a murit un om nevinovat. Din punct de vedere practic, a golit o pădure de elefanți.
Portretul omului: din văcar în împărat al pădurii
S-a născut pe 18 ianuarie 1952, în satul Gopinatham, din statul princiar Mysore — azi Karnataka. Familia creștea vite. Nu era genul de sat din care pleci la facultate; era genul de sat din care pleci în pădure.
Avea trei frați și surori — Mathaiyan, Arjunan și Mala — și, în locul unor modele de viață convenționale, doi idoli locali cu profil mai curând nepotrivit pentru un copil: braconierul Sevi Gounder și banditul Malayur Mammattiyan. Într-o regiune unde pădurea Sathyamangalam însemna, simultan, lemn de santal cu valoare de export și turme de elefanți cu fildeș, alegerea de carieră era destul de evidentă.
Primul elefant l-ar fi ucis la 14 ani. Primul om, la 17. La 18 ani intrase deja într-o bandă de braconieri, pe care în scurt timp a preluat-o și a diversificat-o. Fildeșul era bun, dar lemnul de santal era mai bun: nu fuge, nu barează, nu trebuie urmărit trei zile prin junglă. Se taie, se încarcă, se vinde.
Fizic, Veerappan era un om mărunt. Ceea ce l-a făcut recognoscibil pe tot subcontinentul a fost mustața — o construcție arhitecturală impresionantă, întoarsă în sus la capete, pe care o vopsea cu religiozitate. Vanitatea lui era binecunoscută: îi plăcea enorm să fie fotografiat, iar fotografiile acelea au circulat ani la rând prin presa indiană, transformându-l dintr-un contrabandist de provincie într-un personaj.
A funcționat inclusiv în plan personal. Muthulakshmi, femeia cu care s-a căsătorit în 1990, a declarat ulterior că s-a îndrăgostit exact de aceste două lucruri: de notorietatea lui și de mustață. Se poate spune multe despre cariera lui Veerappan, dar nu că nu și-a construit un brand coerent.
Cronologia: cum se transformă un braconier într-o problemă de securitate națională
Anii ’70–’80. Veerappan își consolidează controlul asupra unei zone forestiere de aproximativ 6.000 de kilometri pătrați, la intersecția statelor Tamil Nadu, Karnataka și Kerala. Estimările ulterioare — greu de verificat, dar citate constant — vorbesc despre peste 2.000 de elefanți uciși și aproximativ 10.000 de tone de lemn de santal scoase ilegal din pădure. Nu e braconaj. E o industrie extractivă, doar că fără autorizație de mediu.
1986. Momentul în care totul putea să se termine. Veerappan este prins la Bengaluru, într-un restaurant, în timpul unor verificări de rutină făcute înaintea summitului SAARC. Nu în urma unei operațiuni de informații. Nu după o urmărire. Într-un restaurant, la un control de rutină.
Este dus pentru interogatoriu la o casă de oaspeți silvică din Budhipadaga. De acolo evadează — potrivit relatărilor, după ce mituiește un polițist. Statul indian a ținut în mână, pentru câteva zile, omul pe care avea să-l caute apoi 18 ani cu două forțe speciale. L-a scăpat printre degete pentru o sumă pe care nimeni nu a documentat-o vreodată oficial.
10 noiembrie 1991. Cel mai amar episod din toată povestea. P. Srinivas, ofițer superior în Serviciul Forestier Indian, era un om care încercase o abordare complet diferită: în loc să bombardeze zona cu razii, lucrase ani de zile cu sătenii, construind încredere, programe de dezvoltare, o rețea de informatori. Funcționa — și tocmai de aceea îl deranja pe Veerappan.
Srinivas primește un mesaj radio: Veerappan acceptă să se predea, cu o singură condiție — ca Srinivas să vină personal, neînarmat și fără escortă. Ofițerul se duce. Este împușcat și apoi decapitat, în pădurile din Namadalli, în taluk-ul Kollegal.
Este momentul în care Veerappan trece de la contrabandist la ceva cu totul diferit. Iar metoda — capul retezat, expus ca avertisment pentru informatori — devine semnătura lui.
14 august 1992. O echipă de poliție care opera împotriva lui cade într-o ambuscadă lângă Meenyam, tot în Kollegal. Mor superintendentul de poliție T. Harikrishna, subinspectorul Shakeel Ahmed și alți membri ai echipei. Statul indian pierde, într-o singură după-amiază, vârful operațiunii.
1992. Ca răspuns, guvernele din Tamil Nadu și Karnataka înființează Forțele Speciale (STF): aproximativ 2.000 de oameni, buget anual estimat la 20 de crore de rupii. Aveau să rămână pe teren doisprezece ani.
9 aprilie 1993. Blastul de la Palar. O mină antipersonal detonată sub un convoi ucide 22 de oameni — cinci polițiști din Tamil Nadu, 17 silvicultori și informatori — și rănește alți 13. Rămâne cel mai grav atentat cu explozibil comis în Karnataka în secolul XX. Abia în 2001, o instanță specială constituită sub legea antiteroristă TADA avea să condamne șapte dintre complicii lui. Pe el, niciodată.
30 iulie 2000. Lovitura care îl scoate din paginile de fapt divers și îl aduce pe prima pagină a fiecărui ziar din India: îl răpește pe Dr. Rajkumar, cel mai iubit actor din cinematografia kannada, un om tratat în Karnataka aproape ca o instituție de stat. Îl ia direct din ferma sa de la Gajanur.
Urmează 108 zile de criză politică. Străzile din Bengaluru fierb. Guvernul din Karnataka negociază. Actorul este eliberat pe 15 noiembrie 2000, nevătămat.
Cât s-a plătit? Aici versiunile se bat cap în cap, într-un mod care spune totul despre transparența operațiunii. Un oficial de poliție a vorbit ulterior despre 30 de crore. Alte relatări indică 20 de crore. O carte a jurnalistului Sivasubramaniyam susține că guvernul din Karnataka a plătit 15,22 crore. Familia actorului a negat constant că s-ar fi plătit vreo răscumpărare.
Ceea ce înseamnă că, oficial, în India nu s-a plătit niciun ban. Neoficial, toată lumea știe că s-a plătit. Documentat, nimic.
25 august 2002. Ultima răpire. H. Nagappa, fost ministru în guvernul din Karnataka și unul dintre cei mai vocali critici ai modului în care era gestionată vânătoarea, este luat din satul Kamagere. Are 62 de ani și e diabetic.
Pe 8 decembrie 2002, este ucis. Trupul îi este găsit în stare avansată de descompunere în zona forestieră Chengadi. Veerappan a trimis o casetă audio în care nega că l-ar fi omorât și susținea că politicianul a murit într-un schimb de focuri cu poliția. Este singura dată în toată cariera lui când s-a obosit să nege ceva.
De ce a rezistat atât?
Explicația comodă e cea romantică: pădurea imensă, omul care cunoștea fiecare potecă, mitul lui Robin Hood al junglei. Explicația reală e mult mai puțin flatantă pentru toată lumea.
Geografia administrativă lucra pentru el. Cele 6.000 de kilometri pătrați se întindeau peste trei state. Fiecare stat cu poliția lui, cu bugetul lui, cu politicienii lui, cu orgoliul lui. Veerappan nu trebuia să treacă o frontieră internațională ca să dispară din jurisdicție — îi ajungea să treacă un pârâu. Coordonarea dintre Tamil Nadu și Karnataka a fost, ani la rând, mai degrabă un subiect de comunicat de presă decât o practică.
Teroarea funcționa mai bine decât loialitatea. Se vorbește mult despre sprijinul sătenilor. A existat, dar motivele lui sunt discutabile. Veerappan îi executa pe informatori și le expunea capetele în sat. Într-o comunitate unde asta se întâmplă de două-trei ori, nu mai ai nevoie de propagandă. Ai nevoie doar de memorie.
Iar statul, din păcate, a ajutat. Acesta este capitolul pe care India l-a digerat cel mai greu. Forțele Speciale nu au fost o operațiune chirurgicală, ci una care a lăsat în urmă un dosar propriu de abuzuri: execuții extrajudiciare, detenții arbitrare, tortură, violență sexuală împotriva femeilor din comunitățile tribale. O comisie condusă de fostul judecător de la Curtea Supremă din Karnataka A.J. Sadashiva, împreună cu fostul director CBI C.V. Narasimhan, a strâns declarațiile a peste 230 de victime și a trimis raportul către Comisia Națională pentru Drepturile Omului în decembrie 2003. În ianuarie 2007 s-a dispus plata unor compensații interimare. Estimările vorbesc despre aproximativ 60 de oameni uciși în „confruntări” înscenate.
Rezultatul e simplu de descris: pentru un sătean din zonă, alegerea nu era între bandit și stat. Era între doi oameni înarmați care puteau să-i distrugă familia, dintre care unul măcar era de-al lui. Nu e o alegere morală. E o alegere de supraviețuire. Și a costat statul indian 18 ani.
Căderea: omul care a fost prins de un oftalmolog
Ironia finală a acestei povești e că nu tehnologia l-a doborât, nici încercuirea, nici cei 2.000 de oameni. L-a doborât corpul.
Operațiunea, botezată Cocoon, a fost condusă de K. Vijay Kumar și N.K. Senthamarai Kannan. A pornit de la o constatare simplă: după atâția ani, banda lui Veerappan se redusese la o mână de oameni, iar liderul lor era obosit, bolnav și, mai ales, începuse să se gândească la ieșire.
Aici intră în scenă S. Velladurai, un agent infiltrat, care a jucat un rol simplu și devastator de eficient: s-a dat drept membru LTTE și i-a promis lui Veerappan ceva ce omul nu mai avea de mult — o cale de scăpare. Azil în Sri Lanka. Un final liniștit.
În paralel, infiltrarea în anturajul lui a scos la iveală un amănunt aparent banal: Veerappan avea o afecțiune oculară și avea nevoie de tratament, ceea ce însemna că trebuia să iasă din zona sigură.
Restul s-a rezolvat cu o ambulanță.
Pe 18 octombrie 2004, omul care ucisese cel puțin 184 de oameni, care evitase două forțe speciale timp de 12 ani și care rezistase în pădure două decenii, s-a urcat de bunăvoie într-o ambulanță, convins că merge la doctor. Când a realizat unde se află, a refuzat să se predea. STF a deschis focul — sute de gloanțe. Veerappan și trei dintre ultimii lui oameni au murit pe loc.
Cea mai scumpă vânătoare din istoria Indiei s-a încheiat cu o păcăleală care ar fi funcționat și pe un adolescent.
Moștenirea
Bilanțul contabil e brutal. Doisprezece ani de forțe speciale, circa 2.000 de oameni permanent pe teren, un buget anual de ordinul a 20 de crore de rupii — deci, cumulat, sume care depășesc lejer 200 de crore. Adăugați răscumpărarea nedocumentată din cazul Rajkumar, indiferent cât o fi fost. Adăugați cei 184 de morți. Adăugați cele aproximativ 60 de vieți pierdute în abuzurile propriei operațiuni. Adăugați elefanții.
De partea cealaltă a balanței: un singur om, mort la 52 de ani, fără nicio condamnare pe numele lui.
Ce a rămas? În primul rând, o lecție instituțională pe care India a învățat-o scump: că o vânătoare de om nu se câștigă cu efective, ci cu informații, iar informațiile nu se obțin de la o populație pe care o terorizezi în paralel cu banditul. Operațiunea Cocoon a reușit în câteva luni ceea ce doisprezece ani de razii nu reușiseră, pentru că a înlocuit forța brută cu un singur om bine plasat și o minciună bine construită.
În al doilea rând, a rămas o problemă de memorie publică. Veerappan a devenit material de film, de serial documentar, de podcast, de carte. Mustața aceea apare pe afișe și pe tricouri. Există un întreg raft de produse culturale construite în jurul unui om care decapita informatori și le expunea capetele în satul natal.
Aici merită o precizare, pentru că e ușor de ratat în toată legenda: victimele acestei povești nu sunt pitorești. P. Srinivas era un funcționar public care încercase să facă lucrurile prin dialog și care s-a dus la o întâlnire neînarmat pentru că a crezut că poate convinge un om să se predea. Cei 22 de morți de la Palar erau polițiști și silvicultori care mergeau cu mașina prin pădure. H. Nagappa era un pensionar diabetic de 62 de ani care a murit după trei luni și jumătate de captivitate. Iar familiile din satele tribale care au fost torturate de Forțele Speciale nu au făcut nimic, niciodată, în afară de faptul că locuiau în locul greșit.
Veerappan nu a fost un rebel. A fost un contrabandist foarte eficient, care a descoperit că teroarea e mai ieftină decât mita și care a beneficiat, două decenii, de un adversar prea mare ca să fie agil și prea brutal ca să fie ajutat.
Iar la rubrica „timp petrecut în pușcărie”, scorul lui final rămâne memorabil: câteva zile, în 1986, într-o casă de oaspeți din pădure, de unde a plecat pentru că cineva a acceptat niște bani.
Restul de optsprezece ani au fost, tehnic vorbind, timp liber.
Surse: Wikipedia (Veerappan, Operation Cocoon, Palar blast, P. Srinivas, H. Nagappa, Kidnapping of Dr. Rajkumar), Britannica, IPCS, Amnesty International, Deccan Herald, The Print, Al Jazeera, Star of Mysore.
