Există o imagine din această săptămână care rezumă, mai bine decât orice analiză politică, ce înseamnă să conduci o dictatură de peste treizeci de ani. Este imaginea unui bărbat de șaptezeci și unu de ani, îmbrăcat de câmp, stând în picioare pe o parcelă de cartofi și privind cerul cu îngrijorarea sinceră a cuiva care chiar are ceva de pierdut. „Mă tem pentru cartofi”, a spus el. Nu era o metaforă. Era o declarație de politică națională.
Bărbatul se numește Aleksandr Lukașenko, este președintele Belarusului din 1994, iar în aceeași săptămână în care se temea, cu emoție autentică, de o ciupercă numită mană care ar putea ataca recolta de cartofi, elibera din închisori — cu picătura, cu porția, câte douăzeci și opt deodată — oameni pe care tot el îi băgase acolo pentru delictul de a nu fi fost de acord cu el. Iar contrastul dintre cele două griji ale sale spune tot ce trebuie știut despre această țară.
Starea națiunii
Ca să înțelegem unde suntem, trebuie mai întâi să apreciem longevitatea. Aleksandr Lukașenko conduce Belarusul de mai bine de trei decenii, ceea ce îl face cel mai vechi lider aflat în funcție din Europa și îi conferă un titlu neoficial pe care presa occidentală i-l repetă de ani buni: „ultimul dictator al Europei”. Este genul de etichetă care ar deranja majoritatea politicienilor. Lukașenko pare, dimpotrivă, să se fi împăcat de mult cu ea, poate chiar să o poarte cu o oarecare mândrie profesională.
A ajuns la putere în 1994, în primele și, după cum s-a dovedit, ultimele alegeri pe care Belarusul le-a avut care să merite pe deplin numele de alegeri. De atunci, a câștigat scrutin după scrutin cu procente pe care doar geometria dictaturilor le poate produce — optzeci la sută, optzeci și șase la sută, cifre care nu descriu voința unui popor, ci încrederea unui om în propria comisie electorală. Alegerile din 2020, în urma cărora s-a declarat din nou învingător, au declanșat cele mai mari proteste din istoria țării: sute de mii de oameni în stradă, un val de indignare pe care regimul l-a întâmpinat cu bastoane, arestări în masă și o campanie de represiune care nu s-a oprit nici până azi.
Din acel moment, harta politică a Belarusului s-a simplificat considerabil. Opoziția reală a fost fie închisă, fie împinsă în exil. Lidera de facto a opoziției, Svetlana Țihanovskaia — o femeie care a intrat în politică doar pentru că soțul ei, care voia să candideze, fusese arestat — conduce acum o mișcare de rezistență din străinătate. Iar Lukașenko, sprijinit ferm de vecinul de la răsărit, a rămas exact acolo unde era: la vârf, singur, și tot mai dependent de Moscova pentru a se menține acolo.
Aceasta este scena. Un om care conduce de mai bine de treizeci de ani, care a supraviețuit celei mai mari provocări la adresa puterii sale printr-o represiune brutală, și care acum, în vara lui 2026, jonglează cu două probleme pe care le tratează, remarcabil, cu aproximativ același nivel de seriozitate: soarta recoltei de cartofi și soarta oamenilor pe care îi ține prin închisori.
Ce s-a mai întâmplat
Să începem cu cartofii, pentru că, în Belarus, cartofii nu sunt o glumă. Sunt aproape o problemă de securitate națională.
Pe 7 iulie, Lukașenko a mers personal pe câmp să inspecteze recolta. Nu a trimis un ministru. Nu a cerut un raport. S-a dus el, în persoană, și a rostit propoziția care a făcut înconjurul presei internaționale: se teme pentru cartofi. Motivul îngrijorării era mana cartofului — ciuperca Phytophthora infestans, aceeași care a distrus recoltele Irlandei în secolul al XIX-lea și a provocat una dintre cele mai grave foamete din istoria Europei. Cu ploi anunțate în perioada următoare, președintele a cerut ca recolta să fie protejată cu orice preț.
Câteva zile mai târziu, tonul se schimbase. După ce a mai vizitat câteva câmpuri și, probabil, a primit primele cifre, Lukașenko a anunțat, cu satisfacția vizibilă a unui om căruia i s-a luat o piatră de pe inimă, că poporul trebuie să știe: „ca de obicei, sunt destui cartofi în Belarus. Avem mai mult decât suficient pentru anul acesta și pentru anul viitor, până la noua recoltă.” A mai adăugat, într-o formulare care merită încadrată, o filozofie de guvernare de o simplitate dezarmantă: „Dacă avem pâine, vom trăi.”
E ușor de râs, și vom râde. Dar să fim corecți o clipă: obsesia lui Lukașenko pentru agricultură nu este o excentricitate întâmplătoare. Provine din biografia lui — a condus o fermă colectivă înainte de a intra în politică — și, mai important, este o strategie deliberată de imagine. Lukașenko s-a vândut dintotdeauna belarușilor drept „batka”, tătucul gospodar care se ocupă personal de treburile țării așa cum un fermier se ocupă de gospodăria lui. Vizita pe câmpul de cartofi, cizmele de cauciuc, îngrijorarea pentru ploi — toate fac parte dintr-un spectacol atent construit, în care liderul nu este un tiran distant, ci un om al pământului care veghează asupra farfuriei fiecărui cetățean.
Iar în timp ce spectacolul cu cartofi rula la televiziunea de stat, în fundal se desfășura cealaltă poveste a săptămânii — cea despre oameni.
Pe 1 iulie, cu două zile înainte de Ziua Independenței, Lukașenko a semnat un decret prin care erau eliberați douăzeci și opt de deținuți politici. Anunțul a fost formulat, ca de obicei, în limbajul steril al regimului: persoane condamnate pentru „infracțiuni cu caracter extremist”, grațiate din motive „umanitare”. Traducere: oameni închiși pentru că protestaseră, scriseseră, comentaseră sau pur și simplu existaseră de partea greșită a lui 2020, eliberați acum pentru că erau utili în afara închisorii mai mult decât înăuntru.
Pentru că aceasta este partea importantă. Eliberarea nu a fost un gest de conștiință. A fost o tranzacție. Ea se înscrie într-un aranjament mai amplu, mediat parțial de Washington, în cadrul căruia Lukașenko a fost de acord, încă din martie, să elibereze aproximativ 250 de deținuți politici, în schimbul ridicării unor sancțiuni americane — printre altele, de pe două bănci de stat belaruse și de pe Ministerul de Finanțe. Cu alte cuvinte, deținuții politici au devenit valută. Marfă de schimb. Lukașenko i-a arestat ca să aibă putere internă, iar acum îi eliberează, în tranșe atent calibrate, ca să obțină avantaje externe. Fiecare om eliberat este un jeton pus pe masa negocierilor.
Și, ca orice negociator care își cunoaște valoarea mărfii, nu golește depozitul dintr-odată. Îl golește câte puțin. Douăzeci și opt aici, douăzeci și trei dincolo. Pentru că un depozit gol nu mai are putere de negociere.
Cifra săptămânii
864.
Acesta este numărul de deținuți politici care rămâneau în închisorile din Belarus, potrivit centrului pentru drepturile omului Viasna, chiar și după eliberările din această vară. Printre ei, cel puțin douăzeci și unu de jurnaliști — oameni închiși, pur și simplu, pentru meseria de a relata ce se întâmplă.
Puneți cifra aceasta lângă cealaltă cifră a săptămânii, cea cu cartofii „mai mult decât suficienți”, și veți avea portretul complet al regimului. Există, în Belarus, o abundență declarată de cartofi și o penurie organizată de libertate. Președintele numără, cu satisfacție, sacii de cartofi din depozite, și tot el numără, cu răceală, deținuții pe care îi mai poate schimba pe sancțiuni ridicate. În ambele cazuri, este vorba de stocuri. Doar că unele stocuri sunt vegetale, iar altele sunt oameni.
Reacția opoziției a fost, așa cum era de așteptat, un amestec de ușurare și avertisment. Svetlana Țihanovskaia a spus-o direct: eliberarea celor douăzeci și opt va aduce alinare familiilor lor, dar nu trebuie să uităm că sute de deținuți politici rămân în spatele gratiilor și că toți trebuie eliberați. Este poziția corectă și singura posibilă — să te bucuri pentru cei ieșiți fără să legitimezi mecanismul care îi mai ține pe ceilalți înăuntru. Pentru că regimul ar vrea exact opusul: să fie lăudat pentru fiecare om eliberat, ca și cum n-ar fi fost tot el cel care l-a închis.
Cum trăiesc oamenii
Dincolo de cartofi și de negocieri, cum arată viața de zi cu zi în Belarusul lui 2026?
Arată, în primul rând, ca o viață trăită cu grijă la ce spui. După valul de represiune de după 2020, statul a construit o rețea de control care pătrunde adânc în cotidian. Comentariul greșit pe rețelele sociale, abonarea la un canal de Telegram declarat „extremist”, o donație către un fond de solidaritate cu deținuții — oricare dintre acestea poate atrage o vizită, o amendă, un dosar. Oamenii au învățat gramatica supraviețuirii sub supraveghere: ce se poate spune la bucătărie, ce nu se spune la telefon, cui poți să te încrezi și cui nu.
Economic, țara trăiește la umbra Rusiei. Sancțiunile occidentale impuse după 2020 și după sprijinul acordat de Minsk războiului din Ucraina au împins Belarusul și mai adânc în îmbrățișarea Moscovei, până în punctul în care suveranitatea economică a devenit o noțiune tot mai teoretică. Aici capătă sens și dansul cu Washingtonul din jurul deținuților: fiecare sancțiune ridicată este o gură de aer pentru o economie care se sufocă. Lukașenko nu eliberează oameni pentru că i s-a înmuiat inima. Îi eliberează pentru că are nevoie ca băncile de stat să poată respira.
Și totuși, sub toate acestea, viața merge înainte cu o normalitate încăpățânată, așa cum merge peste tot. Se plantează cartofi și se recoltează cartofi. Se merge la muncă. Se cresc copii. Discursul oficial despre pâine și recoltă îmbelșugată nu este, pentru mulți, complet gol — o masă pe masă contează, iar un regim care garantează, fie și cu prețul libertății, că mâncarea nu va lipsi, își cumpără cu asta o parte din liniște. Aceasta este afacerea nespusă a autoritarismului de tip belarus: cartofi în schimbul tăcerii. Președintele își respectă, tehnic, partea lui de înțelegere. Cealaltă parte, a libertății, nu a fost niciodată pe masă.
Momentul WTF
Iar acum, momentul care rezumă totul.
Este juxtapunerea calendarului. În aceeași săptămână, același om, cu aceeași față serioasă, a făcut două lucruri. Întâi, s-a dus pe câmp și a declarat, cu emoție care părea absolut sinceră, că se teme pentru cartofi — că i-ar putea lua mana, că ploile ar putea strica recolta, că trebuie protejată cu orice preț. Apoi, câteva zile mai devreme, semnase un decret prin care elibera douăzeci și opt de oameni pe care îi ținea în închisoare din motive politice, ca parte a unei tranzacții — nu pentru că i-ar fi păsat de soarta lor, ci pentru că valorau ceva la schimb.
Opriți-vă o clipă asupra acestei asimetrii. Grija pentru cartofi era personală, viscerală, exprimată în primul persoană: mă tem. Grija pentru cei 864 de oameni rămași în închisori nu a fost exprimată deloc, pentru simplul motiv că nu există. Cartofii sunt o problemă pe care Lukașenko o simte. Deținuții sunt o resursă pe care Lukașenko o gestionează. Un lider capabil să spună „mă tem pentru cartofi” cu tremur în glas, dar incapabil să simtă ceva pentru oamenii pe care îi ține după gratii, ne oferă, fără să vrea, cea mai exactă radiografie a propriei ierarhii de valori. În topul grijilor prezidențiale, tuberculul stă mai sus decât cetățeanul.
Și, ca detaliu final care închide cercul: unele dintre cele mai puternice imagini de propagandă ale regimului din ultimii ani îl arată pe Lukașenko recoltând personal cartofi la reședința sa oficială, uneori alături de fiul său cel mic. Este spectacolul perfect al tătucului gospodar. Doar că, dacă privești cadrul mai larg — câmpul îngrijit, liderul cu mâinile în pământ, și, undeva dincolo de ramă, cele opt sute șaizeci și patru de celule — începi să înțelegi că grădina aceasta bine întreținută este cultivată pe un sol în care, de treizeci de ani, se îngroapă și altceva decât cartofi.
Concluzie
Belarusul din vara lui 2026 este o țară condusă de un om care a înțeles, mai bine decât mulți, o lecție simplă a puterii: dacă oamenii au ce mânca, mulți dintre ei vor accepta să tacă. „Dacă avem pâine, vom trăi”, spunea Lukașenko, iar în acea propoziție se ascunde întreaga filozofie a regimului său. Nu libertate, nu demnitate, nu adevăr. Pâine. Cartofi. Suficient cât să nu se răscoale nimeni pe stomacul gol.
Este o filozofie care funcționează, până la un punct. Funcționează atât timp cât frica este mai mare decât furia, atât timp cât depozitele sunt pline și celulele la fel, atât timp cât lumea din afară e dispusă să negocieze om cu om, sancțiune cu sancțiune. Grațierile din această vară nu sunt semnul unui regim care se înmoaie, ci al unuia care a învățat să monetizeze exact ceea ce a criminalizat. Lukașenko a transformat propriii cetățeni în capital de negociere, și o face cu abilitatea rece a cuiva care nu vede nimic ciudat în asta.
Reacțiile internaționale au fost, ca de obicei, un amestec de comunicate cu formulări atent cântărite și de speranțe măsurate că „dialogul” va continua. Vor continua. Se vor mai elibera câțiva oameni. Se vor mai ridica câteva sancțiuni. Iar depozitul de la Minsk, cel cu deținuți, va rămâne suficient de plin cât să mai producă negocieri și la anul.
Până atunci, cartofii sunt în siguranță. Recolta e bună. Președintele a confirmat personal, pe câmp, cu cizmele în noroi, că anul acesta va fi de ajuns pentru toată lumea. E o veste bună. Ar fi și mai bună dacă aceeași grijă, aceeași atenție personală, aceeași teamă sinceră de a nu pierde ceva prețios, s-ar fi îndreptat, măcar o dată, și către cei opt sute șaizeci și patru de oameni care, în vara aceasta, nu au văzut câmpul de cartofi decât, poate, prin fereastra unei celule.
Ne vedem săptămâna viitoare, în altă țară, cu alt lider, cu aceeași veche poveste spusă din nou: cum să conduci o țară ca și cum ar fi a ta, tratând oamenii ca pe niște lucruri și lucrurile ca pe niște oameni.
