CV-ul fraudei
Numele schemei: Steinhoff International Holdings NV
Perioada activă: cel puțin 2009–2017 (raportul forensic acoperă acest interval; unele urme duc mai devreme)
Sume implicate: 6,5 miliarde de euro în tranzacții fictive sau neregulate; profituri umflate cu aproximativ 106 miliarde de ranzi în șapte ani
Instrumentul: vânzări și „venituri” înregistrate de la firme prezentate ca independente, dar controlate din umbră de conducere
Victime: fondul de pensii al funcționarilor publici sud-africani, fonduri mutuale europene, băncile creditoare, cel mai bogat om de afaceri din Africa de Sud, aproximativ 100.000 de angajați ai grupului
Pierdere de valoare bursieră: peste 280 de miliarde de ranzi ștearse de pe bursa din Johannesburg în câteva zile
Durata până la deconspirare: aproximativ opt ani de la primele înregistrări documentate; doi ani de la primele percheziții ale procurorilor germani
Sentința protagonistului: niciuna. A murit înainte de a fi arestat.
Portretul gulerului alb
Markus Johannes Jooste era, în teorie, exact tipul de om pe care sistemul financiar îl consideră cel mai puțin riscant: contabil autorizat, absolvent de Stellenbosch, om al cifrelor, crescut în interiorul profesiei care ar fi trebuit să-l prindă. Nu era un outsider care a păcălit sistemul. Era sistemul.
A ajuns director general al Steinhoff în anul 2000 și a transformat, în șaptesprezece ani, un producător de mobilă din provincia sud-africană într-un conglomerat cu magazine în peste treizeci de țări — Conforama în Franța, Poundland în Marea Britanie, Mattress Firm în Statele Unite, Pepco în Polonia. Presa financiară i-a găsit repede o etichetă comodă: „Ikea Africii”. Jooste a fost lăudat ca cel mai bun cumpărător de companii din emisfera sudică, un om care găsea valoare acolo unde alții vedeau doar magazine de canapele.
Viața lui privată era exact ce se așteaptă cineva de la un asemenea CV, doar puțin mai apăsat: crescătorie de cai de curse (Mayfair Speculators), un domeniu viticol lângă Stellenbosch, o proprietate la malul oceanului în Hermanus, mașini de colecție, o casă în Austria. Nimic din toate acestea nu era ilegal. Problema, cum se va vedea, era de unde veneau banii care le susțineau — și, mai ales, de unde veneau profiturile care justificau salariul, bonusurile și prețul acțiunii.
Un detaliu care spune mai mult decât un portret întreg: raportul intern de mai târziu a constatat că Jooste își aprobase singur bonusuri de aproximativ 2,4 milioane de dolari, fără avizele necesare. Un om care construise o schemă de miliarde de euro s-a ocupat personal și de câteva sute de mii în plus la propriul salariu.
Cum a funcționat schema
Mecanismul, dezbrăcat de jargon, este de o simplitate aproape jenantă.
O companie normală face profit vânzând marfă către clienți care plătesc. Steinhoff făcea profit vânzând marfă, active și „drepturi de proprietate intelectuală” către un grup de firme care păreau străine de grup, dar nu erau. Aceste firme înregistrau achizițiile. Steinhoff înregistra vânzările. Profitul apărea în raportările consolidate. Banii, în schimb, nu apăreau nicăieri.
Ce rămânea în bilanț era o creanță — o sumă pe care aceste entități teoretic o datorau grupului. Investigația forensic ulterioară a formulat-o cu o delicatețe care merită citată: aceste creanțe aveau „puțină sau nicio substanță economică”. În limbaj comun: bani care nu existau, datorați de firme care nu aveau de gând să plătească, către o companie condusă de omul care organizase totul.
Trei rețele au făcut aproape toată treaba.
Grupul Talgarth, înregistrat în Insulele Virgine Britanice, este responsabil pentru circa 4,16 miliarde de euro din cele 6,5 miliarde de profituri și active umflate — aproape două treimi din întreaga schemă, printr-un singur canal deschis prin 2009 sau chiar mai devreme.
Grupul TG era, potrivit anchetei, controlat discret de Jooste și de apropiații săi. Steinhoff înregistrase din relația cu acest grup profituri de peste un miliard de euro. Suma efectiv încasată de la ei, în toți acești ani, a fost zero. Un miliard de euro de profit contabil și niciun cent virat — o performanță pe care niciun departament de creditcontrol din lume nu ar trebui să o rateze șapte ani la rând.
Campion Capital, cu sediul la Geneva (și structura asociată Fulcrum), completa triunghiul, oferind aparența unei contrapartide europene respectabile.
Peste toate acestea se suprapunea o arhitectură de vehicule în afara bilanțului, împrumuturi între entități și tranzacții cu părți afiliate care nu erau declarate ca fiind afiliate. Fiecare achiziție nouă a grupului — și au fost multe — oferea ocazia perfectă de a rearanja cifrele: în consolidările post-fuziune, ajustările de valoare justă sunt teren fertil pentru cineva care știe unde să pună virgula.
Ancheta a notat, aproape amuzată, că spre final „tendința de a umfla profiturile cu venituri fictive a continuat, dar a devenit mai puțin sofisticată”. Este observația cea mai revelatoare din tot dosarul. După ani în care nimeni nu întrebase nimic, nu mai era nevoie de rafinament.
Cine a plătit
Aici se termină partea tehnică și începe partea care contează.
Fondul de Pensii al Angajaților Guvernamentali (GEPF) din Africa de Sud deținea 392 de milioane de acțiuni Steinhoff, aproximativ 9,1% din companie. La 30 noiembrie 2017, pachetul valora 24,1 miliarde de ranzi. La 18 ianuarie 2018 valora 3,1 miliarde. Aproximativ 20 de miliarde de ranzi din pensiile profesorilor, asistentelor medicale, polițiștilor și funcționarilor sud-africani au dispărut în șapte săptămâni, într-o schemă pe care niciunul dintre ei nu ar fi putut să o înțeleagă, să o vadă sau să o evite. Nu au fost lacomi. Aveau doar un loc de muncă la stat.
Christo Wiese, cel mai mare acționar individual și, la acel moment, unul dintre cei mai bogați oameni din Africa, deținea circa 23% din grup. A pierdut, după unele estimări, până la 49 de miliarde de ranzi. A dat ulterior în judecată compania pentru 5 miliarde de dolari, susținând că a fost înșelat. Este singura victimă din această listă care și-a permis o echipă de avocați pe măsura pierderii — și, cu ironia care caracterizează astfel de dosare, singura care și-a recuperat o parte semnificativă din bani.
Bursa din Johannesburg a pierdut peste 280 de miliarde de ranzi de valoare în câteva zile de tranzacționare. Steinhoff era una dintre cele mai deținute acțiuni din indicii sud-africani, ceea ce înseamnă că orice fond de pensii, orice plan de economii, orice produs indexat din țară a înghițit o parte din pagubă, indiferent dacă cineva auzise vreodată de Markus Jooste.
Creditorii — un grup de bănci europene și sud-africane — s-au trezit cu peste 10 miliarde de euro de datorie garantată cu un bilanț care nu mai însemna ce scria pe el.
Angajații. Grupul avea zeci de mii de oameni în magazine, depozite și fabrici, de la Franța la Australia. Restructurarea care a urmat a însemnat vânzări de divizii, închideri și incertitudine pentru ani buni pentru oameni care vindeau canapele.
Merită notat, sec, că printre cei care au pierdut bani s-au numărat și investitori profesioniști, plătiți tocmai ca să citească bilanțuri. Cei aproximativ 20 de miliarde de ranzi de pensii publice nu au fost investiți de pensionari, ci de administratori de fond cu birouri, salarii și comitete de risc.
De ce a durat atât
Aceasta este partea din dosar pe care fiecare cititor ar trebui să o parcurgă de două ori.
2015. Procurorii din Oldenburg, Germania, au descins la birourile Steinhoff Europe Group Services din Westerstede. Suspiciunea, formulată public: că anumite unități ale grupului înregistrau venituri din vânzări de active către firme care, în realitate, făceau parte din același grup. Adică exact schema care avea să fie confirmată patru ani mai târziu. Compania s-a pregătit, în aceeași perioadă, de listarea la bursa din Frankfurt. Listarea a avut loc.
August 2017. Revista germană Manager Magazin a scris că Jooste însuși se numără printre persoanele investigate de procurorii germani pentru fraudă contabilă. Steinhoff a calificat public informațiile drept „greșite sau înșelătoare”. Acțiunea a scăzut, apoi și-a revenit. Piața a acceptat dezmințirea.
Noiembrie 2017. Deloitte, auditorul grupului, a prezentat comitetului de audit un set de cincisprezece slide-uri în care avertiza asupra „lipsei de substanță economică” a unor tranzacții și asupra unor găuri „substanțiale” în conturi. Firma a spus limpede că, fără dovezi pentru o serie de operațiuni, nu va semna situațiile financiare anuale.
Reacția conducerii nu a fost să producă dovezile. A fost să producă o explicație. Jooste a convins consiliul să trimită auditorului o scrisoare prin care se sugera că toate acuzațiile provin de la un fost partener de afaceri nemulțumit, Andreas Seifert, care ar fi folosit „Deloitte și pe alții ca instrument într-o strategie de litigiu”.
Este cea mai eficientă tehnică din manualul gulerelor albe și nu presupune niciun artificiu contabil: transformarea persoanei care semnalează problema în problemă. A funcționat de fiecare dată — cu jurnalistul german, cu partenerul de afaceri, cu procurorii. A funcționat până când nu a mai funcționat, iar asta s-a întâmplat abia când o firmă de audit și-a pus în joc propria semnătură.
Între prima percheziție a procurorilor germani și prăbușire au trecut doi ani. Între primele înregistrări fictive documentate și prăbușire, aproximativ opt. Steinhoff era, în tot acest interval, o companie listată pe două burse, într-un stat membru al Uniunii Europene și într-o jurisdicție cu reglementare financiară matură, auditată de una dintre cele mai mari patru firme de audit din lume. Cititorul poate trage singur concluzia despre ce anume detectează, în practică, aceste straturi de protecție.
Căderea
5 decembrie 2017. Markus Jooste demisionează. Nu la finalul unui consiliu, nu după o perioadă de tranziție. Cu ore înainte de anunțul public.
6 decembrie 2017. Steinhoff comunică pieței existența unor „nereguli contabile” și amână publicarea situațiilor financiare. Acțiunea se prăbușește cu peste 90% în două zile. Ratingul companiei ajunge la categoria „junk”. Cei 282 de miliarde de ranzi menționați mai sus dispar în intervalul dintre două cafele.
2019. Raportul forensic comandat de noua conducere — mii de pagini, ținute inițial confidențiale și făcute publice doar după o bătălie în instanță purtată de presă — confirmă cifra de 6,5 miliarde de euro în tranzacții fictive sau neregulate între 2009 și 2017 și indică opt persoane, în frunte cu fostul director general.
2022. Se închide un acord global de 1,4 miliarde de euro cu investitorii păgubiți, dintre care aproximativ 800 de milioane merg către acționari. Deloitte și asigurătorii de răspundere ai administratorilor contribuie cu 110 milioane de euro. Raportat la peste 200 de miliarde de ranzi de valoare distrusă, este o despăgubire care se măsoară în cenți la euro.
2023. Cu peste 10,4 miliarde de euro de datorie ajunsă la scadență, acționarii votează dizolvarea și delistarea companiei. Creditorii preiau grupul. Acționarii — inclusiv fondul de pensii al statului — rămân cu 20% dintr-un instrument condiționat a cărui valoare nimeni nu s-a grăbit să o estimeze. Steinhoff International, cel de-al doilea mare retailer de mobilă din Europa, încetează să existe ca societate cotată.
Sentința și aftermath
Justiția a ajuns, până la urmă, la aproape toată lumea. În ordine.
Germania, 2023: Dirk Schreiber, fostul director financiar al operațiunilor europene, este condamnat de Tribunalul Regional din Oldenburg la trei ani și jumătate de închisoare. Siegmar Schmidt, un asociat extern, este de asemenea condamnat. Procesul se deschisese în aprilie 2023, cu un inculpat notabil absent: Jooste, citat, nu s-a prezentat niciodată în fața instanței germane.
Africa de Sud, 3 octombrie 2024: Ben la Grange, fostul director financiar al grupului, pledează vinovat pentru o fraudă de peste 367 de milioane de ranzi comisă la instrucțiunile lui Jooste și primește zece ani de închisoare, cinci cu suspendare. Este primul executiv de top al Steinhoff care intră efectiv într-o închisoare sud-africană.
20 martie 2024: autoritatea de reglementare a conduitei în sectorul financiar (FSCA) îi aplică lui Markus Jooste o amendă de 475 de milioane de ranzi pentru publicarea de declarații false și înșelătoare. În aceeași zi este emis un mandat de arestare pe numele său. Rutele de ieșire din țară fuseseră blocate în prealabil, înainte ca echipele de apărare să fie informate.
21 martie 2024: Jooste este găsit mort pe plaja Kwaaiwater din Hermanus, împușcat, cu câteva ore înainte de momentul în care ar fi trebuit să se predea. Avea 63 de ani. Nu a stat nicio zi în arest și nu a dat niciun răspuns public, sub jurământ, la niciuna dintre întrebările care i se puneau de șapte ani.
Amenda de 475 de milioane de ranzi rămâne, la data de mai 2026, neplătită. Autoritatea de reglementare urmărește succesiunea prin instanțe, împotriva unui patrimoniu deja asaltat de creditori, de banca centrală — care sechestrase anterior domeniul viticol Lanzerac, proprietatea din Hermanus și un lot de mașini de lux — și de propria lui companie de cai de curse, care îl dăduse în judecată pentru 4 miliarde de ranzi.
Steinhoff nu mai există. Divizia poloneză de retail de discount, cea mai sănătoasă parte a grupului, funcționează sub alți proprietari. Deloitte a fost investigată de autoritățile din Olanda și Africa de Sud; un fost auditor a fost sancționat disciplinar. Compania își schimbase deja auditorul în 2019.
Fondul de pensii al funcționarilor sud-africani a recuperat, prin acordul global, o fracțiune din cele 20 de miliarde de ranzi. Restul rămâne unde a rămas: în diferența dintre profitul pe care Steinhoff l-a raportat și profitul pe care Steinhoff l-a avut.
Rămâne, la final, o singură cifră care rezumă tot dosarul. Un grup de firme a înregistrat, în conturile Steinhoff, profituri de peste un miliard de euro. Suma pe care a virat-o efectiv este zero. Această discrepanță a stat în situațiile financiare consolidate, auditate anual, ale unei companii cotate simultan la Johannesburg și Frankfurt, timp de șapte ani.
Nimeni nu a întrebat.
