Există o categorie specială de absurd pe care doar dictaturile o pot produce. Nu absurdul de zi cu zi, în care cineva uită să pună virgula la locul potrivit, ci absurdul industrial, planificat, turnat în marmură albă și finanțat din bugetul de stat. Iar dacă ar exista un campionat mondial la această disciplină, Turkmenistanul ar concura la categoria grea, cu antrenament de mai bine de treizeci de ani și un palmares pe care nimeni nu-l poate egala.
Această săptămână ne întoarcem în Asia Centrală, într-o țară pe care majoritatea oamenilor ar fi greu s-o găsească pe hartă, dar care merită atenția noastră tocmai pentru că a reușit performanța rară de a fi, simultan, una dintre cele mai bogate țări din lume în gaze naturale și o țară în care oamenii stau la coadă cu orele ca să-și pună benzină în mașină. Da, ați citit corect. Rețineți acest detaliu, pentru că vom reveni la el.
Starea națiunii
Ca să înțelegem unde suntem, trebuie mai întâi să lămurim cine conduce. Iar aici lucrurile devin interesante, pentru că Turkmenistanul are, tehnic vorbind, un președinte, dar are și un „Lider Național”, și cei doi se întâmplă să fie tată și fiu.
Serdar Berdimuhamedov este președintele oficial din 2022, când tatăl său, Gurbanguly Berdimuhamedov, a decis, printr-un aranjament de o eleganță constituțională demnă de o monarhie ereditară care se preface că nu e monarhie, să-i predea funcția supremă. Predare care, ca în orice succesiune de familie bine gândită, a fost mai degrabă o delegare decât o retragere. Gurbanguly și-a păstrat titlul de „Arkadag” — cuvânt care se traduce cam ca „Protectorul” — conduce camera superioară a parlamentului și, în opinia aproape tuturor observatorilor externi, rămâne omul care are ultimul cuvânt în deciziile importante ale țării.
Ca să fim corecți, este un aranjament de succesiune care are cel puțin meritul transparenței. Alte regimuri se prefac că organizează alegeri. Aici pur și simplu i-au dat funcția fiului și au trecut mai departe. Iar dacă vi se pare că am mai văzut modelul ăsta, aveți dreptate: îl vedem cam în fiecare a doua ediție a acestei rubrici. Se pare că cea mai populară formă de guvernământ printre regimurile autoritare nu este nici comunismul, nici naționalismul, ci pur și simplu afacerea de familie.
Pentru cine nu cunoaște contextul, merită spus că sistemul turkmen nu a apărut din senin. Primul conducător al țării independente, Saparmurat Niyazov, se autointitulase „Turkmenbași” — părintele tuturor turkmenilor — și dusese cultul personalității în zone pe care puține regimuri din istorie le-au atins. A redenumit lunile anului după el și membrii familiei sale. A ridicat o statuie aurită a sa care se rotea după soare. A scris o carte, „Ruhnama”, pe care a impus-o drept text sacru în școli, la examenul auto și în viața publică. Gurbanguly Berdimuhamedov, fostul dentist devenit succesor, a demontat câteva dintre cele mai stridente excese — lunile și-au recăpătat numele normale — dar a păstrat cu grijă mecanismul de bază: un lider, un cult, o țară închisă. Fiul continuă acum tradiția. Este, dacă vreți, o dinastie a absurdului, cu revizuiri de ediție de la o generație la alta.
Ce s-a mai întâmplat
Ultimele săptămâni în Turkmenistan au fost, în stilul caracteristic al regimului, un amestec de diplomație de fațadă și tăcere apăsătoare asupra a tot ce contează cu adevărat.
Pe plan extern, mașinăria protocolară s-a învârtit fără pauză. Serdar Berdimuhamedov l-a primit pe ministrul de externe al Uzbekistanului pe 14 iulie, a efectuat o vizită de stat în Georgia la mijlocul lunii și a ținut un discurs la un forum de afaceri turkmeno-georgian pe 17 iulie, în care a promis, ca de obicei, creștere economică, cooperare și prosperitate. Guvernul a reafirmat obiectivul unei creșteri anuale a PIB-ului de 6,3 la sută, o cifră pe care o anunță cu regularitatea cu care alții își anunță revoluțiile de Anul Nou, și cam cu aceeași rată de îndeplinire.
Dar marea știre economică, cea care spune cel mai mult despre această țară, este proiectul gazier. Turkmenistanul deține unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze naturale din lume, Galkynysh, iar în acest an a demarat a patra fază de dezvoltare a acestuia, cu un cost de 5,1 miliarde de dolari, finanțată integral din surse proprii. Zăcământul este atât de mare încât, teoretic, ar putea alimenta bună parte din Asia pentru decenii.
Cuvântul-cheie aici este „teoretic”. Pentru că, în practică, aproape 90 la sută din gazul turkmen exportat merge într-o singură direcție: China. Nu pentru că Turkmenistanul iubește în mod special China, ci pentru că, după decenii de discuții despre diversificare, despre conducte spre Europa, spre India, spre oriunde, singura conductă care s-a construit efectiv la scară mare este cea spre est. Există chiar și o a patra linie spre China, așa-numita Linie D, la care lucrările au început formal în 2014 și care, unsprezece ani mai târziu, este încă un proiect. Ministrul de externe a declarat, din nou, în aprilie, că livrarea de gaze către Europa este „una dintre prioritățile-cheie” ale politicii energetice. A mai declarat asta și acum zece ani. Europa așteaptă. Va mai aștepta.
Merită oprit o clipă asupra acestui tipar, pentru că spune totul despre modul în care funcționează regimul. Nu este vorba de incompetență pură — a construi al patrulea sistem de conducte spre un zăcământ uriaș nu e o treabă pe care o faci din greșeală. Este vorba de o alegere consecventă de a investi în lucrurile care produc titluri triumfaliste la televiziunea de stat — o nouă fază gazieră, o inaugurare cu panglică roșie, o cifră mare anunțată la buletinul de știri — și de a ignora lucrurile care ar necesita reformă reală, precum o piață energetică internă funcțională sau rute de export care ar reduce dependența de un singur client. Prima categorie aduce aplauze. A doua ar aduce întrebări. Regimurile de acest tip aleg întotdeauna aplauzele.
Iar în tot acest timp, Turkmenistanul rămâne una dintre cele mai izolate țări din lume — un stat care și-a sigilat de bunăvoie capitala și frontierele, unde accesul jurnaliștilor străini este aproape imposibil, iar informația circulă cu viteza melasei reci. Rapoartele recente sugerează că Așgabatul se deschide, foarte lent, spre exterior. „Foarte lent” înseamnă, în contextul turkmen, că poate peste un deceniu vom afla ce se întâmplă azi.
Cifra săptămânii
90 la sută.
Aceasta este proporția din exporturile de gaze ale Turkmenistanului care merge către un singur client, China. Este cifra care rezumă întreaga strategie geopolitică a țării: să stai pe un ocean de gaze naturale și să depinzi economic aproape total de un singur cumpărător care, în mod natural, negociază prețul din poziția de forță pe care o are oricine e singurul om din cameră dispus să cumpere.
Este echivalentul economic al unei brutării care produce cea mai bună pâine din oraș, dar are un singur client, iar acel client stabilește prețul. Brutăria poate să se laude cât vrea cu calitatea făinii. La sfârșitul lunii, cumpărătorul decide cât valorează totul.
Cum trăiesc oamenii
Și acum ne întoarcem la detaliul de la început, cel pe care v-am rugat să-l rețineți.
Turkmenistanul produce gaze. Produce petrol. Are propriile rafinării. Este, după orice definiție rezonabilă, o țară bogată în hidrocarburi. Și, cu toate acestea, de câțiva ani buni, cetățenii ei stau la cozi lungi la benzinării, în special în regiuni și în districtele îndepărtate, unde lipsa de benzină și motorină a devenit atât de acută încât oamenii au ajuns să trimită telegrame direct președintelui. Telegrame. În 2026. Ca într-un roman sovietic pe care nimeni nu voia să-l scrie o continuare.
Situația cu kerosenul de aviație a fost la un moment dat atât de gravă încât aproape a forțat suspendarea zborurilor civile. O țară care exportă combustibil în lume a fost la un pas să-și țină avioanele la sol pentru că nu avea cu ce să le umple rezervoarele. Pentru anul 2026, statul a alocat 320.000 de tone de kerosen consumatorilor interni, din care aproape tot pentru aeroporturi, cu o rezervă strategică modestă pusă deoparte — cifre care sună a planificare atentă până înțelegi că sunt, de fapt, rația de supraviețuire a unei industrii care ar trebui să înoate în combustibil.
Ca lucrurile să fie și mai complicate, în această vară o criză de combustibil pornită din Rusia a început să se reverse în toată Asia Centrală, lovind în Kârgâzstan, Tadjikistan și vecinii lor. Turkmenistanul, care ar fi putut, într-o lume normală, să profite de criză și să vândă mai mult, se trezește în schimb gestionând propriile cozi la pompă.
Iar între timp, viața de zi cu zi rămâne guvernată de reguli care par scoase dintr-un manual de suprarealism administrativ. În capitala Așgabat, mașinile negre au fost, ani la rând, descurajate sau interzise, pentru că liderul consideră culoarea neagră ghinionistă. Clădirile noi trebuie construite din marmură albă, ceea ce a transformat capitala într-un oraș care arată, din satelit, ca un decor de film science-fiction cu buget mare și scenariu inexistent. Funcționarii publici au fost la un moment dat obligați să cumpere ceasuri cu portretul liderilor, la prețuri care ajungeau până la 850 de dolari — o sumă pe care mulți angajați de stat o câștigă în mai multe luni.
Și, de la începutul acestui an, a devenit efectiv infracțiune să desfigurezi sau să tratezi cu lipsă de respect imaginea președintelui sau a tatălui său în materialele tipărite. Ceea ce înseamnă că, tehnic, dacă îți cade un ziar în noroi și pe prima pagină e portretul liderului, ai putea avea o problemă. Sfatul nostru: umblați cu grijă cu ziarele.
Să nu treceți prea repede peste povestea ceasurilor, pentru că este un mic monument de absurd în sine. Ideea că un funcționar public — un profesor, un contabil de la primărie, un angajat al unei companii de stat — trebuie să scoată din buzunar echivalentul câtorva salarii pentru un ceas cu chipul liderului nu este doar o extravaganță. Este un mecanism. Este modul în care regimul transformă loialitatea într-o taxă, iar taxa într-un obiect pe care ești obligat să-l porți la încheietură ca dovadă zilnică de supunere. Nu ești fidel pentru că vrei. Ești fidel pentru că altfel ceasul cumpărat cu 850 de dolari a fost o pierdere, iar refuzul de a-l cumpăra e o problemă. Este cultul personalității convertit într-un plan de plăți.
Iar dincolo de aceste detalii spectaculoase, viața obișnuită înseamnă supraveghere, salarii mici plătite adesea cu întârziere, un sistem de sănătate și educație pe care statul îl prezintă drept exemplar și pe care realitatea îl contrazice la fiecare pas, și o economie în care cea mai sigură carieră este să fii aproape de putere. Turkmenistanul are gaz cât să încălzească jumătate de continent, dar căldura ajunge, ca de obicei, mai întâi la cei care o distribuie.
Momentul WTF
Fiecare țară din această rubrică are un moment care depășește granița dintre autoritarism dur și pură megalomanie. Turkmenistanul are un oraș întreg.
Se numește Arkadag. Este un oraș nou-nouț, „inteligent”, construit de la zero în cinstea fostului președinte Gurbanguly Berdimuhamedov — adică în cinstea tatălui actualului președinte, care mai este și actualul „Lider Național”, și care, printr-o coincidență fericită, poartă chiar porecla care a dat numele orașului. Costul: 3,3 miliarde de dolari. Populația prevăzută: 73.000 de locuitori. Amplasamentul: la poalele munților Köpetdag, la vreo treizeci de kilometri de capitală, convenabil de aproape de locul de naștere al persoanei în onoarea căreia a fost ridicat.
Orașul este plin de statui. Statui de cai, pentru că fostul președinte iubește caii. Statui ecvestre cu liderul călare, pentru că de ce nu. Este, practic, un oraș construit ca un monument locuibil — un fel de piramidă faraonică modernizată, cu Wi-Fi și canalizare, dedicată unui om care este încă în viață și încă, după toate aparențele, la conducere.
Și, ca să pricepeți la ce nivel de dedicare vorbim, aceasta este aceeași țară care deține recordul mondial pentru cea mai mare concentrare de clădiri din marmură albă dintr-un singur oraș — capitala Așgabat — și care a ridicat, de-a lungul anilor, statui aurite ale liderilor, inclusiv una ecvestră cocoțată pe un soclu de marmură, plus, la un moment dat, un monument dedicat unei rase de câini ciobănești pe care liderul o prețuiește. Nu inventăm nimic. Într-o lume în care majoritatea guvernelor se ceartă pe procente de TVA, aici se dezbate, la nivel de stat, câtă aurire merită un cal. Arkadag, orașul, este pur și simplu forma finală a acestei logici: momentul în care cultul personalității a depășit statuia și a trecut la scara urbanistică. De ce să ridici un monument, când poți construi un oraș întreg care să fie monumentul?
Iar aici stă întreaga absurditate a lucrurilor. Într-o țară în care oamenii trimit telegrame președintelui pentru că nu au benzină, statul a găsit 3,3 miliarde de dolari pentru a construi un oraș-monument dedicat tatălui președintelui. Este genul de prioritizare bugetară care ți-ar da un raport de audit de mărimea unei enciclopedii, dacă ar exista cineva autorizat să-l scrie. Ceea ce, desigur, nu există.
Concluzie
Turkmenistanul este un caz de manual pentru o lecție simplă: bogăția unei țări nu înseamnă nimic dacă este gestionată exclusiv pentru gloria celor de la vârf. Aici avem un stat care stă pe unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze din lume și ai cărui cetățeni stau la coadă la benzinării. Un stat care are 5,1 miliarde de dolari pentru o nouă fază gazieră și 3,3 miliarde pentru un oraș-monument, dar nu reușește să livreze combustibil în propriile districte. Un stat care promite, an de an, creștere de 6,3 la sută și livrări de gaz către Europa, și care an de an livrează, în schimb, statui, marmură albă și ceasuri obligatorii cu portrete.
Reacțiile internaționale la toate acestea sunt, ca de obicei, o combinație de tăcere jenată și pragmatism energetic. China cumpără gazul și nu pune întrebări. Europa dă din cap aprobator la promisiunile de diversificare și nu se așteaptă la nimic. Rapoartele organizațiilor pentru drepturile omului consemnează, cu răbdarea unui contabil, încă un an de izolare, cult al personalității și control total. Și cam atât.
Pentru că, la sfârșit, Turkmenistanul demonstrează un adevăr incomod: se poate. Se poate conduce o țară ca pe o proprietate de familie, cu oraș-monument pentru tata și funcție pentru fiu, cu marmură albă deasupra și cozi la pompă dedesubt, ani de zile, fără ca lumea să facă mare lucru. Atâta vreme cât gazul curge spre est și portretele rămân nedesfigurate, mașinăria merge mai departe.
Iar noi vom continua să notăm, sec, fiecare statuie nouă. Săptămâna viitoare, altă țară, aceeași rubrică. Umblați cu grijă cu ziarele.
