Potrivit Meduza, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a anunțat la începutul lunii septembrie că nu va mai examina 879 de plângeri depuse de cetățeni ruși în perioada septembrie 2007 — septembrie 2024. Decizia, adoptată pe 7 iulie, invocă dreptul instanței de a scoate de pe rol cazurile a căror examinare nu mai este ‘justificată’. Avocații specializați în drepturile omului califică măsura drept fără precedent și un semnal îngrijorător despre starea instituției.
Curtea a motivat că resursele sale sunt limitate și că dorește să se concentreze pe cazurile ‘de cea mai mare importanță’. Consiliul Europei a exclus Rusia din rândurile sale pe 16 martie 2022, la trei săptămâni după declanșarea invaziei la scară largă a Ucrainei. Rusia rămâne, cel puțin formal, obligată să respecte hotărârile anterioare ale Curții, dar a refuzat sistematic să o facă după februarie 2022. Cele 879 de plângeri eliminate acoperă aproape două decenii de abuzuri documentate — arestări arbitrare, tortură, ucideri extrajudiciare, cenzură.
Niciuna dintre cele 879 de plângeri nu a primit o examinare pe fond. Ele sunt pur și simplu radiate de pe lista Curții, fără ca statul rus să fie obligat să răspundă sau să plătească despăgubiri. Pentru reclamanți, mulți dintre ei victime ale represiunii de stat sau rude ale persoanelor ucise, decizia înseamnă că nu mai există niciun forum internațional care să le examineze cazul.
Cum funcționează mecanismul de eliminare
Curtea de la Strasbourg are competența, prevăzută în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a radia cauze de pe rol atunci când circumstanțele nu mai justifică continuarea examinării. Această prevedere a fost concepută inițial pentru situații în care reclamantul și-a retras plângerea sau a obținut o soluție pe plan intern. Aplicarea ei în masă, pentru aproape 900 de cazuri simultan, reprezintă o interpretare extensivă și controversată a regulii.
Procedural, Rusia a încetat să mai participe la procedurile Curții după excluderea din Consiliul Europei. Fără un stat pârât care să răspundă, fără posibilitatea de a executa o eventuală hotărâre și cu un volum de lucru deja copleșitor — Curtea are peste 74.000 de cazuri pendinte — conducerea instituției a ales să elimine dosarele rusești în bloc. Avocații critică această logică: ea recompensează, în fapt, statul care refuză să coopereze, degrevând Curtea de obligația de a constata oficial violările.
Decizia creează și un precedent procedural periculos. Dacă un stat poate scăpa de răspundere internațională pur și simplu refuzând să participe la proceduri și așteptând ca instanța să se supraîncarce, mecanismul de protecție a drepturilor omului devine vulnerabil la o strategie deliberată de boicot.
Cine plătește
Victimele directe sunt cetățenii ruși care au apelat la Curtea de la Strasbourg ca ultimă instanță, după ce au epuizat căile interne de atac — sau după ce acestea s-au dovedit iluzorii. Printre ei se numără supraviețuitori ai conflictului din Cecenia, jurnaliști arestați arbitrar, activiști condamnați pentru proteste pașnice și familii ale persoanelor ucise de forțele de securitate. Pentru aceștia, radierea dosarului nu înseamnă doar pierderea unui proces: înseamnă că abuzul suferit nu va fi niciodată recunoscut oficial de o instanță internațională.
Efectul colateral afectează și credibilitatea sistemului european de protecție a drepturilor omului în ansamblu. Statele care urmăresc cu atenție modul în care Curtea gestionează presiunea politică și volumul de lucru pot trage concluzia că refuzul de cooperare este o strategie viabilă pe termen lung.
De ce contează
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este, în arhitectura instituțională europeană, instanța de ultimă instanță pentru cetățenii ale căror drepturi fundamentale au fost încălcate de propriile state. Deciziile sale au forțat, de-a lungul deceniilor, reforme legislative în state membre, au impus despăgubiri și au documentat sistematic abuzurile de putere. Eliminarea în bloc a 879 de cazuri rusești subminează această funcție și lasă fără răspuns o întrebare fundamentală: ce se întâmplă cu arhiva de abuzuri documentate atunci când statul responsabil dispare din procedură?
Cazul ridică și o problemă de guvernanță instituțională. Curtea funcționează cu resurse limitate într-un context în care numărul plângerilor a crescut exponențial. Soluția adoptată — eliminarea dosarelor în loc să fie judecate în lipsă sau transferate unui mecanism alternativ — arată că instituția nu are un plan coerent pentru situații în care un stat mare și recidivist refuză să coopereze. Acest gol de procedură trebuie adresat înainte ca alte state să îl exploateze deliberat.
