Săptămâna aceasta, rubrica noastră ajunge într-o țară pe care mulți dintre voi ar avea probleme s-o găsească pe hartă, ceea ce, sincer, e exact cum îi place președintelui ei. Tadjikistan: o republică muntoasă din Asia Centrală, vecină cu Afganistanul, cu o populație de vreo zece milioane de oameni și cu un singur om care contează cu adevărat — Emomali Rahmon, aflat la putere din 1992. Pentru context: când Rahmon a preluat conducerea, România abia își terminase primul mandat postrevoluționar, internetul era o curiozitate academică, iar jumătate din populația actuală a Tadjikistanului nici nu se născuse. Treizeci și patru de ani mai târziu, el e tot acolo. Unele lucruri sunt eterne: munții, stelele și Emomali Rahmon.
Iar săptămâna aceasta, omul care conduce una dintre țările cu cel mai lent și mai scump internet din lume a decis că statul tadjik trebuie digitalizat complet. Cu inteligență artificială. Până în 2030. Să despachetăm.
Starea națiunii
Titlul oficial complet al lui Rahmon este „Fondatorul Păcii și Unității Naționale — Liderul Națiunii”. Nu e o glumă de-a noastră, e în Constituție. Tot în Constituție e și imunitatea lui pe viață, plus dreptul de a candida la nesfârșit, pentru că atunci când scrii tu regulile jocului, e surprinzător de ușor să câștigi.
Rahmon a ajuns la putere în timpul războiului civil tadjik din anii ’90, un conflict care a lăsat zeci de mii de morți și o țară traumatizată — iar el a transformat acea traumă într-un model de guvernare: „ori eu, ori haosul”. E un pitch care a funcționat impecabil timp de trei decenii, ajutat substanțial de faptul că orice alternativă la „eu” a fost între timp închisă, exilată sau declarată extremistă.
Familia, evident, e bine. Fiul cel mare, Rustam Emomali, are 38 de ani și deține simultan funcțiile de primar al capitalei Dușanbe și președinte al Adunării Naționale — adică, potrivit Constituției, exact poziția din care ai prelua interimatul dacă tatăl tău ar păți ceva. E genul de coincidență administrativă care nu e deloc coincidență.
Și aici ajungem la episodul care a dat fiori întregului aparat de stat în acest an: în februarie, Rahmon a dispărut. Nu metaforic — literal. Timp de peste două săptămâni, președintele omniprezent, omul care taie panglici cu o frecvență industrială, a evaporat din spațiul public. Site-ul prezidențial a publicat în 17 zile doar patru comunicate scurte, fără nicio fotografie și fără niciun videoclip, ceea ce în limbajul regimurilor autoritare e echivalentul unui panou luminos pe care scrie „SE ÎNTÂMPLĂ CEVA”. Serviciul tadjik al Radio Europa Liberă a relatat, citând surse, că președintele de 73 de ani ar fi zburat pe insula Hainan din China pentru tratament medical, pe fondul unor zvonuri mai vechi despre probleme cardiace. Autoritățile nu au explicat nimic, pentru că a explica lucruri cetățenilor nu e un obicei al casei.
Apoi Rahmon a reapărut, arătând, cum a formulat elegant presa regională, „relativ în formă”. Iar de atunci, omul muncește ca și cum ar vrea să demonstreze ceva. Ceea ce ne aduce la săptămâna curentă.
Ce s-a mai întâmplat
Săptămâna 17–21 august a fost, în agenda prezidențială tadjică, un adevărat maraton al modernității.
Marți, 18 august, de Ziua Lucrătorilor din Sănătate, Rahmon a cerut ca sistemul medical să adopte pe scară largă tehnologiile digitale: fișe medicale electronice, sisteme informatice integrate, servicii medicale digitale. O idee excelentă în teorie. În practică, vorbim despre o țară în care spitalele din regiunile îndepărtate au probleme cu lucruri mai analogice, cum ar fi curentul electric în timpul iernii.
Miercuri, 19 august, a venit piesa de rezistență: prima ședință a Consiliului pentru Dezvoltarea Economiei Digitale, un organism nou-înființat, condus — surpriză — de președinte. Aici Rahmon a ordonat trecerea completă a serviciilor publice în format electronic, integrarea bazelor de date ale statului, dezvoltarea accelerată a infrastructurii digitale și a inteligenței artificiale. Anii 2026–2030 au fost declarați oficial „Anii Dezvoltării Economiei Digitale și Inovației”, pentru că în Asia Centrală nimic nu e real până nu primește o denumire festivă multianuală.
Planul include principii care sună remarcabil de rezonabil: principiul „once-only” (cetățeanul depune un document o singură dată, statul nu i-l mai cere de zece ori), un portal unic de servicii publice, simplificarea procedurilor înainte de digitalizare. S-a anunțat chiar că miniștrii vor fi evaluați și trași personal la răspundere pentru rezultatele digitalizării — o frază care sună a management modern până îți amintești că în Tadjikistan „tras personal la răspundere” e o expresie cu spectru semantic foarte larg.
Joi, 20 august, președintele s-a deplasat la Roghun, unde a inaugurat clădiri noi pentru procuratură și inspecția fiscală. Pentru că nimic nu spune „viitor digital” ca două sedii noi de beton pentru instituțiile de control.
Iar vineri, 21 august, Rahmon a inspectat șantierul barajului hidroenergetic de la Roghun, proiectul-fanion al regimului, unde s-a anunțat triumfal că barajul a atins cota de 1.155 de metri „înainte de termen”. Despre Roghun trebuie să vorbim, pentru că e o metaforă perfectă: viitorul cel mai înalt baraj din lume, 335 de metri, cu un cost estimat la 6,4 miliarde de dolari — într-o țară al cărei buget anual total e comparabil cu această sumă. Statul alocă peste un miliard de dolari doar în 2026. Proiectul a fost demarat pe vremea Uniunii Sovietice, termenele de finalizare alunecă constant (unele estimări vorbesc de 2040), iar un raport internațional l-a descris memorabil drept „un elefant alb în devenire”. Între timp, deși hidroenergia asigură 95% din electricitatea țării, populația trece în continuare, an de an, prin raționalizarea curentului. Tadjikistanul e, așadar, țara care construiește cel mai înalt baraj din lume ca să exporte electricitate în Uzbekistan la 3,4 cenți pe kilowatt-oră, în timp ce propriii cetățeni stau iarna cu lumina tăiată după program.
Dar să revenim la digitalizare, pentru că aici e comedia adevărată.
Cifra săptămânii: 1,65 dolari
Atât costă, în medie, un gigabyte de date mobile în Tadjikistan. Pentru comparație: în Kârgâzstanul vecin — o țară cu munți la fel de mari și buzunare la fel de mici — același gigabyte costă 17 cenți. În Uzbekistan, 30 de cenți. Tadjikistanul reușește performanța de a avea internetul de aproape zece ori mai scump decât vecinul de la nord, cu viteze care îl plasează pe locul 139 în lume la mobil. Doar 41,6% din populație folosește internetul.
Și nu e un accident. E arhitectură de stat. Din 2018, furnizorii privați de internet nu mai au voie să cumpere bandă internațională direct — sunt obligați să o achiziționeze de la compania de stat Tojiktelecom, la prețuri umflate, printr-un centru unic de comutare controlat de guvern. E un monopol construit cu grijă, care îndeplinește două funcții simultan: umple conturile cui trebuie și oferă statului un întrerupător general pentru YouTube, rețele sociale și site-uri de știri independente, folosit ori de câte ori realitatea devine incomodă.
Deci recapitulând: statul a strangulat internetul timp de opt ani printr-un monopol propriu, iar acum același stat anunță solemn că totul se mută online și că agenția de comunicații „a fost instruită să îmbunătățească calitatea internetului”. E ca și cum piromanul cartierului ar fi numit șef al pompierilor și ar ține o conferință de presă despre importanța prevenirii incendiilor.
Cum trăiesc oamenii
Dincolo de portalurile electronice din viitorul luminos, prezentul arată așa:
Economia tadjică funcționează pe un singur combustibil real: banii trimiși acasă de muncitorii plecați în străinătate, majoritatea covârșitoare în Rusia. Tadjikistanul e, de ani buni, una dintre cele mai dependente țări din lume de remitențe — în unii ani, acestea au reprezentat aproape jumătate din PIB. Asta înseamnă că modelul economic național e, în esență, exportul propriilor cetățeni. Milioane de tadjici montează rigips în Moscova ca familiile lor să poată plăti facturile la un curent care oricum se oprește iarna.
Acasă, statul le poartă de grijă celor rămași într-un mod foarte specific: le reglementează bărbile. În iulie, autoritățile au extins campania împotriva „elementelor străine culturii naționale” — adică bărbile lungi și hijabul. Legea privind tradițiile și ceremoniile, aplicată cu un zel demn de o cauză mai bună, reglementează inclusiv câți invitați poți avea la nuntă și cum e patriotic să te îmbraci. Ideea de bază a regimului e că islamul vizibil e o amenințare la adresa securității, așa că poliția tadjică a devenit, printre altele, un serviciu național de barbering forțat.
Cu presa, lucrurile sunt și mai simple, pentru că aproape nu mai există. În ianuarie, Ahmad Ibrohim, redactorul-șef al săptămânalului independent Payk, a fost condamnat la 10 ani de închisoare într-un dosar de „mită” legat de reînregistrarea propriului ziar — un deceniu de detenție pentru infracțiunea de a fi rămas printre ultimii jurnaliști independenți din țară. Avocați pentru drepturile omului, opozanți social-democrați, bloggeri: toți trec prin același tunel de acuzații vagi de „extremism”, procese secrete și sentințe cu două cifre. Iar în Gorno-Badahșan, regiunea autonomă de la granița cu Afganistanul, situația e suficient de tensionată încât săptămâna aceasta ambasada SUA și-a sfătuit cetățenii să evite complet zona.
Aceasta e țara care urmează să fie condusă prin inteligență artificială. Deși, dacă stăm să ne gândim, un regim care cere cetățenilor date biometrice, le monitorizează comunicațiile și le controlează pilozitatea facială va găsi în AI un partener entuziast. Poate singura veste bună e că, la vitezele actuale de internet, algoritmul de supraveghere va avea nevoie de o săptămână să încarce o singură fotografie.
Momentul WTF al săptămânii
Un raport recent al Comisiei SUA pentru Libertate Religioasă Internațională documentează cazul unui bărbat tadjik arestat pentru că purta barbă lungă. Omul a fost reținut trei zile, amendat cu echivalentul a 18 dolari și apoi eliberat cu o obligație care sună a episod de „Black Mirror” scris de un birocrat sovietic: trebuie să trimită săptămânal poliției un selfie, ca dovadă că e în continuare proaspăt bărbierit.
Citiți încă o dată. Statul tadjik, care nu reușește să livreze curent electric tuturor cetățenilor iarna și al cărui internet abia duce un apel video, a implementat cu succes un sistem de monitorizare facială pe bază de selfie-uri săptămânale obligatorii. Se pare că digitalizarea serviciilor publice funcționează totuși — doar că serviciul public în cauză e supravegherea bărbii tale.
Când Rahmon promite „transformare digitală cu rezultate tangibile pentru cetățeni”, e util de știut că, pentru cel puțin un cetățean, rezultatul tangibil există deja și se numește selfie-ul de vineri pentru secția de poliție.
Concluzie
Există o logică internă impecabilă în tot ce face regimul tadjik săptămâna aceasta, doar că nu e logica pe care o pretinde. Digitalizarea anunțată cu surle și trâmbițe nu e despre confortul cetățeanului — e despre un stat care vrea baze de date integrate despre toată lumea, un portal unic prin care trece totul și un pretext modern pentru aceleași reflexe vechi de control. Un serviciu public electronic e minunat. Un serviciu public electronic administrat de oamenii care îți blochează YouTube-ul când au o zi proastă e altceva.
Iar deasupra tuturor planurilor pentru 2030 plutește întrebarea pe care nimeni în Dușanbe nu are voie s-o pună cu voce tare: cine va mai fi la butoane în 2030? Un președinte de 73 de ani care dispare misterios în China pentru „tratament”, un fiu parcat strategic în poziția de succesor constituțional și un sistem întreg care își ține respirația între două buletine medicale nepublicate. Tranziția dinastică e singurul proiect de infrastructură din Tadjikistan care avansează, discret, chiar înainte de termen — cam ca barajul de la Roghun, doar că pentru acesta nu se organizează ceremonii.
Până atunci, în septembrie, țara va sărbători fastuos 35 de ani de independență. Vor fi parade, concerte și discursuri despre viitorul digital luminos. Iar undeva, într-un oraș de provincie, un bărbat proaspăt bărbierit își va face selfie-ul săptămânal pentru poliție. Cu 1,65 dolari gigabyte-ul, să sperăm măcar că statul decontează traficul.
Sunt Autoritar Deci Exist revine săptămâna viitoare, cu altă țară în care totul merge conform planului. Planul liderului, evident.
