Ediția de astăzi ne duce la Minsk, unde Aleksandr Lukașenko — 71 de ani, dintre care 32 la putere, un record european la care nimeni sănătos nu aspiră — a inventat un model de afaceri pe care economiștii nu l-au studiat încă suficient: arestezi oameni nevinovați, îi ții câțiva ani la păstrare, apoi îi eliberezi în tranșe mici, contra relaxare de sancțiuni. Un fel de depozit bancar cu dobândă geopolitică, în care depozitul e format din profesori, jurnaliști și pensionari care au dat like unde nu trebuia.
Starea națiunii
Belarus rămâne, tehnic, o republică. Practic, este o afacere de familie cu 9 milioane de angajați fără drept de demisie, condusă de același om din 1994 — mai mult decât au durat unele state membre ONU. După alegerile furate din 2020 și protestele reprimate cu o brutalitate care a impresionat până și Moscova, țara s-a stabilizat în formula cunoscută: economie dependentă de Rusia, graniță militarizată cu UE, și un aparat de securitate care încă folosește, fără jenă, numele KGB — măcar aici nu se poate reproșa lipsa de transparență.
Ce s-a mai întâmplat
Luna aceasta, administrația de la Minsk a anunțat cu fanfară grațierea a 32 de deținuți, dintre care 28 condamnați pentru „extremism” — categoria juridică belarusă care acoperă orice, de la organizarea protestelor la comentarii pe internet. Gestul, relatat de US News și ABC News, face parte din campania lui Lukașenko de „îmbunătățire a relațiilor cu Occidentul”, și urmează unui tipar bine rodat: în iunie, la câteva ore după întâlnirea cu emisarul american Keith Kellogg la Minsk, au fost eliberați 14 deținuți politici. Cursul de schimb — atâția deținuți pentru atâta relaxare de sancțiuni — nu este publicat oficial, dar piața pare lichidă.
Problema de fond, semnalată de ONU și de organizația Viasna: în spatele fiecărei tranșe eliberate, mașina de arestat continuă să funcționeze. Raportorul special ONU a avertizat că, în ciuda eliberării a sute de oameni în ultimul an, „nu există nicio îmbunătățire de ansamblu” a situației drepturilor omului. Este modelul hidrei penitenciare: eliberezi 32, arestezi alții, stocul se reface. Sustenabilitate, cum ar veni.
Între timp, pe frontul extern, Lukașenko diversifică portofoliul de prieteni cu o consecvență demnă de o cauză mai bună: după vizita sa istorică la Phenian din martie — prima a unui lider belarus în Coreea de Nord —, Minskul își deschide ambasadă în capitala nord-coreeană până la 1 august, potrivit NK News. Kim Jong Un a condamnat, cu ocazia vizitei, „presiunea Occidentului asupra Belarusului” — o declarație de solidaritate emisă din singura țară de pe continent unde belarușii pot pleca în delegație și să se simtă, prin comparație, liberi.
Cifra săptămânii
864. Atâția deținuți politici rămân în închisorile belaruse după ultima rundă de grațieri, potrivit centrului pentru drepturile omului Viasna — organizație al cărei fondator, laureatul Nobel pentru Pace Ales Bialiațki, știe subiectul din interior, fiind el însuși trecut prin detenție. Dintre cei 864, cel puțin 21 sunt jurnaliști. Pentru context: 864 este stocul rămas după ce sute de oameni au fost deja „vânduți” în tranșe diplomatice. Rulajul total al afacerii nu îl știe nimeni cu precizie.
Cum trăiesc oamenii
Pentru belarusul obișnuit, viața cotidiană este un exercițiu de gestionare a riscului: un abonament la un canal de Telegram „extremist” — și lista oficială a materialelor extremiste are mii de poziții — poate aduce ani de închisoare. Sute de mii de oameni au emigrat după 2020, iar regimul a inventat pentru ei o pedeapsă suplimentară, semnalată luna aceasta de experții ONU: invalidarea pașapoartelor din exil. Ambasadele belaruse nu mai prelungesc documentele, obligând exilații să aleagă între a deveni apatrizi în acte și a se întoarce acasă — unde unii sunt așteptați cu mandat. Este o inovație administrativă remarcabilă: statul care te-a alungat te pedepsește pentru că ai plecat.
Momentul WTF
Concurență strânsă săptămâna aceasta, dar câștigătorul rămâne aritmetica grațierilor: din 32 de oameni eliberați „umanitar”, 28 erau închiși pentru „extremism” — adică pentru fapte care în orice țară normală se numesc opinii. Cu alte cuvinte, regimul cere credit diplomatic pentru că a încetat, parțial și temporar, să facă un lucru pe care nu trebuia să-l facă deloc. E ca și cum vecinul care îți ține ostatică pisica ar cere recompensă pentru fiecare gheară returnată — și, ce e mai trist, funcționează: sancțiunile chiar se relaxează.
Mențiune de onoare: deschiderea ambasadei la Phenian, care face din axa Minsk–Phenian singura alianță din lume în care ambii membri pot organiza schimb de experiență despre dinastii politice — unul cu trei generații la activ, celălalt abia pregătind-o pe a doua.
Concluzie
Belarus rămâne studiul de caz perfect pentru economia politică a autoritarismului târziu: un regim care nu mai pretinde legitimitate, ci doar utilitate tranzacțională — pentru Moscova ca avanpost, pentru Occident ca partener de negociere cu marfă umană, pentru Phenian ca prieten de suferință. Reacțiile internaționale urmează scenariul cunoscut: comunicate „profund îngrijorate”, urmate de următoarea rundă de negocieri. Cei 864 de oameni din statistica Viasna așteaptă, între timp, să afle la ce curs vor fi tranzacționați. Săptămâna viitoare, în altă parte a lumii, alt regim, aceeași piesă. Rubrica noastră, din păcate, nu duce lipsă de material.
