Cel Mai Premiant Pușcăriaș: Ronnie Biggs — Hoțul care a fugit din pușcărie ca să-și vândă povestea la turiști cu 200 de lire ședința

A furat un tren regal, a evadat peste zid cu o scară de frânghie făcută în casă, s-a operat estetic la Paris și a petrecut 36 de ani bronzându-se pe plaja din Rio, în timp ce Scotland Yard turba de nervi la 9.000 de kilometri distanță. Ronnie Biggs nu a fost cel mai deștept infractor din istorie — de fapt, a jucat un rol minor în propriul jaf. Dar a fost, fără îndoială, cel mai enervant fugar pe care poliția britanică l-a avut vreodată pe listă. Povestea unui om care a transformat propria condamnare într-o afacere turistică.

Fișa de pușcărie

Portretul omului: un dulgher ratat printre profesioniști

Dacă v-ați imaginat că un om care a jefuit un tren regal și a sfidat justiția britanică timp de aproape patru decenii trebuie să fi fost un geniu al crimei, pregătiți-vă pentru o dezamăgire. Ronnie Biggs, născut în 1929 în Lambeth, un cartier muncitoresc din sudul Londrei, era prin toate standardele un infractor de duzină. Furtișaguri mărunte, un pasaj prin armată din care a fost dat afară, câteva luni de pușcărie pentru spargeri lipsite de imaginație — nimic care să anunțe o carieră legendară.

Biggs era, de meserie, dulgher. Un dulgher mediocru, ca să fim cinstiți, dar unul care avea un dar mult mai valoros decât talentul la tâmplărie: cunoștea oamenii potriviți. Iar în vara lui 1963, unul dintre acei oameni — Bruce Reynolds, creierul din spatele a ceea ce avea să devină Marele Jaf al Trenului — căuta pe cineva care să recruteze un mecanic de locomotivă. Pentru că, vedeți dumneavoastră, banda de cincisprezece profesioniști care plănuia lovitura secolului avea o singură problemă tehnică: niciunul dintre ei nu știa să conducă un tren.

Aici intervine geniul lui Biggs. El cunoștea un mecanic pensionar dispus să dea o mână de ajutor contra unei părți din pradă. Aceasta a fost, în esență, întreaga contribuție a lui Ronnie Biggs la cel mai faimos jaf din istoria britanică: a adus un tip care, în cele din urmă, nici măcar nu a reușit să pornească locomotiva. Un rol atât de neînsemnat, încât ceilalți membri ai bandei aveau să se plângă ani mai târziu că Biggs a devenit celebru pentru cea mai puțin importantă slujbă din întreaga operațiune. Ironia sorții este că tocmai acest personaj secundar avea să eclipseze pe toată lumea.

Cronologia: noaptea în care s-a oprit trenul poștal

În noaptea de 8 august 1963, trenul poștal Glasgow–Londra gonea prin întunericul câmpiei din Buckinghamshire, transportând saci plini cu bancnote uzate care urmau să fie retrase din circulație. La Bridego Bridge, banda manipulase semnalul feroviar: acoperiseră becul verde și alimentaseră cu o baterie becul roșu. Trenul a oprit ascultător, exact așa cum plănuiseră.

Ce a urmat a fost o operațiune de o precizie aproape militară — și un singur act de violență care avea să pună o umbră grea peste toată gloria de mai târziu. Mecanicul locomotivei, Jack Mills, a fost lovit în cap cu o bară de fier când a încercat să opună rezistență. Mills nu și-a mai revenit niciodată complet și a murit câțiva ani mai târziu, o victimă pe care legenda romantică a „hoților gentlemani” a preferat mereu să o treacă discret cu vederea. Iar mecanicul adus de Biggs, marele său aport la operațiune? S-a dovedit incapabil să conducă modelul de locomotivă respectiv. Banda a fost nevoită să-l trezească și să-l convingă pe Mills, cel rănit, să mute trenul până la punctul de descărcare.

În doar cincisprezece minute, cei cincisprezece bărbați au încărcat 120 de saci cu bani — 2,6 milioane de lire, o sumă care astăzi ar depăși lejer 50 de milioane — și au dispărut în noapte, retrăgându-se la o fermă izolată pe nume Leatherslade. Acolo, ca niște conspiratori de operetă, au așteptat să se liniștească apele jucând Monopoly. Cu bani adevărați. Fără să-și dea seama că lăsau amprente pe fiecare piesă și pe fiecare sticlă de bere. Când poliția a descoperit ferma, a găsit un adevărat catalog de dovezi. Biggs, ale cărui amprente decorau vesel tabla de Monopoly, a fost printre primii arestați.

Condamnarea și evadarea de manual

În aprilie 1964, judecătorul Edmund Davies a coborât ciocanul cu o severitate menită să sperie o întreagă generație de infractori: 30 de ani de închisoare pentru Ronnie Biggs. Treizeci de ani — mai mult decât primeau, la vremea aceea, mulți criminali. Establishmentul britanic, umilit că o bandă de tâmplari și spărgători îi golise trenul regal, voia sânge, iar pedepsele draconice erau menite să transmită un mesaj limpede.

Mesajul a fost recepționat. Doar că Biggs a răspuns în felul lui.

La 8 iulie 1965, la doar cincisprezece luni de la începerea sentinței, Ronnie Biggs a organizat una dintre cele mai spectaculoase evadări din istoria penitenciarelor britanice. În timpul plimbării zilnice din curtea închisorii Wandsworth, un camion de mobilă parcat strategic în stradă și-a deschis acoperișul. Din el a coborât o scară de frânghie. Biggs și alți trei deținuți au sărit zidul, au aterizat pe o platformă căptușită cu saltele din interiorul camionului și au dispărut înainte ca gardienii să apuce să reacționeze.

Întreaga operațiune a durat sub un minut. Autoritățile de la Wandsworth, o închisoare de maximă securitate, fuseseră depășite de un plan care semăna izbitor cu o scenă de comedie. Un camion. O scară de frânghie. Câteva saltele. Și cel mai căutat deținut al momentului evaporat pur și simplu peste zid, în plină zi.

De ce a rezistat atât: chirurgie plastică și un copil salvator

Aici începe adevărata legendă — și adevărata umilință a autorităților.

Cu o parte din pradă, Biggs a plătit o operație estetică la Paris pentru a-și schimba trăsăturile, apoi și-a procurat acte false. A fugit mai întâi în Australia, unde a trăit câțiva ani sub identitate falsă la Adelaide și Melbourne, muncind ca dulgher și crescându-și copiii ca un cetățean respectabil. Când presa australiană a început să adulmece, în 1969, Biggs a împachetat din nou și a plecat spre destinația care avea să-i definească restul vieții: Brazilia.

La Rio de Janeiro, Ronnie Biggs a descoperit paradisul fugarilor. Și, mai important, a descoperit o portiță juridică pe care avea să o exploateze cu o neobrăzare desăvârșită.

În 1974, Scotland Yard a crezut că îl are, în sfârșit. Comisarul-șef Jack Slipper, un detectiv care făcuse din prinderea lui Biggs o obsesie personală, a zburat până la Rio, a bătut la ușa camerei de hotel și a rostit celebra replică: „Bună dimineața, Ronnie. Ce mai faci după atâta vreme?” Momentul triumfal al carierei lui Slipper.

Doar că triumful a durat exact cât o cafea. Biggs jucase cartea perfectă: însărcinase o brazilianca, Raimunda, iar copilul urma să se nască brazilian. Conform legislației braziliene, un părinte al unui copil brazilian nu putea fi extrădat. Slipper a fost nevoit să se întoarcă la Londra cu mâna goală, iar fotografiile în care detectivul urca umilit în avion, singur, au făcut înconjurul presei britanice. Tabloidele au savurat fiecare secundă. Scotland Yard zburase în celălalt capăt al lumii ca să fie învins de un certificat de naștere.

Protejat de un vid juridic, Biggs a trecut la faza următoare: monetizarea propriei infamii. A devenit o atracție turistică vie. Vizitatorii care ajungeau la Rio puteau plăti aproximativ 200 de lire pentru privilegiul de a lua masa cu Marele Hoț al Trenului, de a-i asculta poveștile și de a pleca acasă cu o fotografie. Vindea tricouri. A înregistrat chiar și piese cu formația Sex Pistols, printre care una cu titlul, cum altfel, „No One Is Innocent” — „Nimeni nu e nevinovat”. Un condamnat pe 30 de ani ținea, practic, conferințe de presă plătite, la soare, pe plajă, fluturând din mână spre autoritățile care nu puteau face nimic.

Episodul cu răpirea din Barbados

Dacă ar fi să alegem momentul care rezumă perfect absurdul întregii saga, acela ar fi episodul din 1981. Un grup de foști militari britanici, mirosind o afacere, l-au răpit pur și simplu pe Biggs din Rio, l-au urcat pe un iaht și l-au transportat spre Barbados, cu intenția de a-l preda autorităților britanice și, evident, de a încasa o recompensă.

Planul avea o singură fisură — dar una fatală. Nimeni nu verificase mărunțișul juridic: Barbados nu avea tratat de extrădare valabil cu Marea Britanie. După o farsă judiciară pe cinste, tribunalul din Barbados a decis că nu are niciun temei legal să-l rețină. Ronnie Biggs a fost pus în libertate și trimis, pe cheltuiala altora, înapoi la plaja lui din Rio. Răpitorii au rămas cu buza umflată, iar fugarul s-a întors acasă mai celebru — și mai de neatins — ca oricând. Până și o răpire în toată regula eșuase în a-l aduce în fața justiției.

Căderea: când legenda s-a predat singură

Ironia supremă a poveștii lui Ronnie Biggs este că, în cele din urmă, nimeni nu l-a prins. S-a predat singur.

Anii de petreceri, băutură și soare își spuseseră cuvântul. Spre sfârșitul anilor ’90, Biggs suferise mai multe atacuri cerebrale care îl lăsaseră parțial paralizat și incapabil să vorbească fără ajutorul unei tăblițe cu litere. Bătrân, bolnav și fără bani — averea din jaf se evaporase de mult — fugarul a luat o decizie pe care nici cel mai cinic scenarist nu ar fi îndrăznit să o scrie: și-a vândut ultima poveste.

În mai 2001, în schimbul unui contract cu tabloidul The Sun care i-a plătit zborul privat, Ronnie Biggs s-a urcat de bunăvoie într-un avion spre Londra. A aterizat, un bătrân în scaun cu rotile, și a fost arestat imediat, spunând că voia doar „să intre din nou într-un pub englezesc și să cumpere o halbă de bere”. După 36 de ani de fugă, se întorcea acasă ca să moară în țara lui. Sistemul penitenciar britanic, cel pe care îl umilise timp de o generație, l-a primit cu brațele deschise și l-a băgat înapoi în celulă să-și execute restul sentinței.

A stat opt ani. Bolnav, incapabil să se hrănească singur în ultima parte, Biggs a devenit o problemă mai degrabă decât un simbol al justiției. În august 2009, ministrul justiției l-a eliberat pe motive de compasiune, declarând sec că fostul hoț al trenului era pe moarte. Biggs a sfidat până și acest ultim verdict: a mai trăit peste patru ani. A murit la 18 decembrie 2013, la 84 de ani, în patul lui, liber, exact așa cum trăise cea mai mare parte din viață.

Moștenirea: un antierou pentru o națiune întreagă

Ce a rămas după Ronnie Biggs? Nu banii — pe aceia i-a cheltuit în câțiva ani. Nu un imperiu criminal — Biggs nu a condus niciodată nimic. Ce a rămas este o poveste incomodă despre modul în care o cultură întreagă poate transforma un infractor mediocru într-un erou popular.

Pentru o bună parte a publicului britanic, Biggs nu era un tâlhar care lăsase un om cu creierul distrus de o bară de fier. Era „băiatul cel isteț” care fugise peste zid și trăsese pe sfoară stabilimentul înțepat de la Londra. Presa l-a hrănit, publicul l-a adorat, iar el a jucat rolul cu o plăcere nedisimulată. Ceea ce se pierdea în tot acest spectacol era Jack Mills, mecanicul lovit în cap, care a murit fără să-și mai revină vreodată — victima reală pe care nimeni nu o punea pe tricouri.

Poate că cea mai usturătoare concluzie nu privește deloc criminalul, ci autoritățile. Timp de 36 de ani, cel mai eficient sistem polițienesc din lume a fost ținut în șah nu de un geniu al crimei, ci de un certificat de naștere, de un tratat de extrădare inexistent și de propria incapacitate de a acționa dincolo de granițe. Scotland Yard a zburat până în Brazilia doar ca să pozeze pentru fotografii ale înfrângerii. Iar când, în cele din urmă, „premiantul pușcăriaș” a ajuns înapoi după gratii, a făcut-o pentru că voia el o bere într-un pub, nu pentru că cineva reușise vreodată să-l ajungă din urmă.

Ronnie Biggs nu a fost cel mai periculos criminal despre care am scris în această rubrică. Nu a fost nici cel mai inteligent, nici cel mai bogat, nici cel mai sângeros. Dar a fost, poate, cel mai bun exemplu că uneori nu ai nevoie de geniu ca să învingi justiția. Îți trebuie doar o scară de frânghie, un pașaport fals, un copil brazilian și o obrăznicie suficient de mare încât să le vinzi turiștilor bilet la propria ta evadare.