Sunt criminali care fug de închisoare pentru că vor să fie liberi. Și mai există câte unul, o dată la o generație, care evadează pur și simplu pentru că îl plictisește peisajul. Jacques Mesrine face parte din a doua categorie. Franța anilor ’70 l-a numit „dușmanul public numărul unu”, presa i-a atârnat de gât porecla de „omul cu o mie de fețe”, iar el, cu modestia caracteristică, a scris o autobiografie în care își revendica vreo patruzeci de crime — dintr-o celulă de maximă securitate din care, ce-i drept, avea să evadeze la scurt timp. Povestea lui e un lung șir de gafe polițienești presărate cu focuri de armă, deghizări ridicole și cel puțin un jandarm găsit plângând, încătușat de o țeavă de scurgere. Să o luăm de la capăt.
Fișa de pușcărie
| Nume | Jacques René Mesrine (1936–1979) |
| Țară de operare | Franța, Canada, SUA, Spania |
| Tip de infracțiune | Jaf armat, răpiri, evadări, omor |
| Condamnări | 20 de ani la Închisoarea La Santé (1977), plus multiple condamnări în Canada |
| Recorduri | Prima evadare reușită din istoria închisorii La Santé (1978) |
| Perioada „de glorie” | 1962–1979 |
| Sfârșitul | Împușcat de 15 ori de poliția franceză, 2 noiembrie 1979 |
Portretul omului: soldatul care a rămas cu gustul acțiunii
Jacques René Mesrine s-a născut pe 28 decembrie 1936 la Clichy, în apropiere de Paris, într-o familie de clasă mijlocie perfect respectabilă. Nimic din copilăria lui nu prevestea că avea să devină coșmarul jandarmeriei franceze. Punctul de cotitură vine, ca la atâția alți oameni ai violenței, cu armata.
Recrutat în Armata Franceză, Mesrine se oferă voluntar pentru o misiune „specială” în Războiul din Algeria, ca parașutist și comando. Acolo participă la operațiuni de contra-insurgență ale căror detalii, spun sursele, includeau și executarea prizonierilor. Tânărul detesta disciplina militară, dar adora acțiunea — o combinație care avea să-i definească întreaga viață. A fost decorat cu Crucea pentru Valoare Militară chiar de generalul Charles de Gaulle, înainte să părăsească armata în 1959.
Așadar, statul francez l-a antrenat să tragă, l-a învățat să nu-i tremure mâna și apoi l-a felicitat public pentru asta. Vreo două decenii mai târziu, tot statul francez avea să constate, cu oarecare surprindere, că omul pe care îl decorase nu-și pierduse deloc îndemânarea. Întors la viața civilă, Mesrine se plictisește repede. Slujbele obișnuite nu-i ofereau nici adrenalina, nici sentimentul de superioritate de care avea nevoie. Prin 1962 alunecă în lumea interlopă pariziană — la început spărgături, apoi jafuri armate — și descoperă că are un talent nativ pentru infracțiune și, mai important, că îi place enorm.
Cronologia unei cariere cu multe capitole
Ce îl deosebește pe Mesrine de un tâlhar oarecare este ambiția geografică. Omul nu se mulțumea să jefuiască bănci pe un singur continent. La sfârșitul anilor ’60 trece Atlanticul și se stabilește în Canada, unde deschide un nou front al carierei sale.
Aici are loc episodul care îl transformă definitiv din infractor în criminal. După ce răpește un milionar canadian pentru răscumpărare, Mesrine și complicii se ascund câteva luni în localitatea Percé, din Québec. Pe 26 iunie 1969 fuge în Statele Unite împreună cu partenera lui, dar cei doi sunt arestați pe 16 iulie la Texarkana, în Arkansas, și extrădați în Québec. Însă adevărata tragedie se petrecuse deja: doi paznici forestieri, Médéric Côté, de 62 de ani, și Ernest Saint-Pierre, de 50, îi așteptaseră pe un drum de țară. În timp ce Mesrine încerca să-i convingă să-i lase în pace, unul dintre paznici l-a recunoscut. Mesrine și complicele său Mercier i-au împușcat mortal pe amândoi. Doi oameni care își făceau meseria — paza pădurii — au murit fiindcă au avut ghinionul să identifice omul greșit la momentul greșit.
Din acest punct, nu mai există cale de întoarcere. Mesrine devine ceea ce presa avea să numească, cu o admirație greu disimulată, „kamikaze al crimei”.
„De ce a rezistat atât?” — sau despre arta de a evada mereu
Aici ajungem la specialitatea casei. Dacă alți infractori celebri au rezistat prin corupție, șantaj sau relații sus-puse, Mesrine a rezistat printr-o singură metodă, aplicată cu o încăpățânare aproape artistică: nu stătea niciodată închis. Ori de câte ori sistemul penitenciar credea că l-a prins, Mesrine ieșea pe ușă — la propriu.
Prima demonstrație majoră vine pe 21 august 1972, când evadează din închisoarea Saint-Vincent-de-Paul din Québec împreună cu Jean-Paul Mercier și alți cinci deținuți, tăind pur și simplu gardul. Până aici, o evadare clasică. Dar Mesrine nu era un om clasic. Profund revoltat de tratamentul primit în acea închisoare, se întoarce — da, se întoarce de bunăvoie — pe 3 septembrie 1972, împreună cu Mercier, ca să declanșeze o evadare în masă din blocul de maximă securitate. Ideea era generoasă: să-și elibereze foștii colegi de suferință. Problema era că propria lor evadare, cu două săptămâni înainte, determinase autoritățile să întărească masiv paza perimetrului. Cei doi găsesc zona mișunând de gardieni înarmați și sunt nevoiți să bată în retragere. Rar se întâmplă ca un plan atât de nesăbuit să eșueze din motive atât de previzibile.
Până la sfârșitul lui 1972, Mesrine se afla din nou în Franța. Iar aici își perfecționează adevărata operă. În 1973, adus în fața Tribunalului din Compiègne pentru a fi judecat, Mesrine realizează una dintre cele mai spectaculoase evadări din istoria justiției franceze: își ia propriul judecător ostatic, chiar în sala de tribunal, și iese liniștit. Este momentul în care Franța înțelege că nu are de-a face cu un tâlhar, ci cu un om care tratează sistemul judiciar ca pe un teren de joacă personal.
Marea lovitură: prima evadare din istoria închisorii La Santé
Prins din nou și condamnat, în 1977, la 20 de ani de detenție, Mesrine ajunge la La Santé, închisoarea de maximă securitate din inima Parisului, considerată la acea vreme imposibil de spart. Autoritățile răsuflă ușurate. Presa scrie că, de data asta, „omul cu o mie de fețe” și-a găsit nașul.
Aici Mesrine face două lucruri. Mai întâi, scrie și scoate pe ascuns din închisoare o autobiografie intitulată L’Instinct de Mort („Instinctul morții”), în care își atribuie peste patruzeci de crime — o cifră pe care mulți istorici o consideră o exagerare considerabilă, dictată mai degrabă de vanitate decât de realitate. Să reținem detaliul: un deținut de maximă securitate reușește să scrie un manuscris întreg și să-l publiceze în libertate, în timp ce se afla teoretic sub cea mai strictă supraveghere din Franța. Deja de aici se putea bănui că lucrurile nu stăteau tocmai bine cu paza.
Apoi, pe 8 mai 1978, Mesrine confirmă bănuiala. Scoate un pistol, fură cheile și, împreună cu François Besse și un al treilea deținut, iese dintr-un bloc de celule într-o curte împrejmuită. Aveau la ei o cârlig de cățărare și au forțat niște muncitori aflați acolo să le aducă o scară extensibilă. Trioul deschide o poartă interioară unde un gardian înarmat este luat complet prin surprindere la post, ajunge la o porțiune izolată a zidului exterior înalt de paisprezece metri și dispare. Este prima evadare reușită din întreaga istorie a închisorii La Santé. Închisoarea „imposibil de spart” fusese spartă de primul om care s-a gândit, aparent, să încerce cu adevărat.
Cariera de fugar: cascadorii, focuri de armă și un jandarm în lacrimi
Ce urmează după evadarea din La Santé pare scenariul unui film de comedie neagră — motiv pentru care, de altfel, a și devenit ulterior film.
La doar patru zile după evadare, Mesrine și Besse jefuiesc un armurier parizian, pentru că un om liber are nevoie de instrumentele meseriei. Pe 26 mai 1978 dau lovitura la Cazinoul din Deauville, de unde ridică 130.000 de franci. Din păcate pentru ei, poliția sosește exact când ieșeau pe ușă. Urmează un schimb de vreo cincizeci de focuri de armă în care Mesrine este rănit, dar tot reușește să scape. Cum? Luând ostatici un fermier și familia lui și obligându-l pe acesta să-i ducă la loc sigur, printre plasele de control ale poliției. Ceva mai târziu, o răpire de bancher le aduce o răscumpărare de 450.000 de franci. Mesrine ajunsese să trateze răpirea ca pe un bancomat cu picioare.
Punctul culminant al obrăzniciei vine în noiembrie 1978. Mesrine decide să pornească o adevărată campanie pentru închiderea închisorilor de maximă securitate — o cauză nobilă, servită prin metode mai puțin nobile: intenționa să răpească un judecător. Ținta era Charles Petit, magistratul care îl trimisese la La Santé. Mesrine dă buzna în apartamentul judecătorului, dar acesta nu era acasă. Furios, împroașcă familia magistratului cu gaz lacrimogen și pleacă. Complicele său e capturat, însă Mesrine reușește evadarea supremă: coboară scările în goană, trece pe lângă mai mulți polițiști și le strigă, arătând în sus: „Repede! Mesrine e sus!”. Polițiștii se năpustesc la etaj. Iar cireașa de pe tort: un tânăr polițist postat afară a fost găsit ulterior încătușat de o țeavă de scurgere, plângând. Este, poate, cea mai concisă imagine a raportului dintre Jacques Mesrine și forțele de ordine ale Republicii Franceze.
Toată această perioadă a fost dublată de un talent real pentru deghizare — de unde și porecla de „omul cu o mie de fețe”. Mesrine se plimba prin Paris sub identități diferite, dădea interviuri fotografilor, poza pentru presă și susținea, cu seninătate, că activitatea sa infracțională era de fapt motivată politic. Un revoluționar, vedeți dumneavoastră, nu un tâlhar. Presa înghițea totul cu poftă, iar el le oferea material din belșug.
Căderea: un semafor, un camion și cincisprezece gloanțe
Statul francez a înțeles, în cele din urmă, că nu îl va prinde pe Mesrine cu mandate și percheziții. Așa că a renunțat, discret, la ideea de a-l mai prinde viu.
În dimineața zilei de 2 noiembrie 1979, un BMW auriu s-a oprit în spatele unui camion albastru staționat la un semafor în Porte de Clignancourt, în nordul Parisului. La volanul BMW-ului era Jacques Mesrine, alături de iubita sa, Sylvie Jeanjacquot. Prelata care acoperea platforma camionului s-a dat brusc la o parte și au apărut patru bărbați cu puști. Erau polițiști francezi, dintr-o brigadă specială. Au deschis focul la unison, ciuruind parbrizul. Mesrine a fost lovit de cincisprezece ori și a murit pe loc. Sylvie Jeanjacquot, pe scaunul din dreapta, a fost orbită și rămasă cu handicap pe viață.
Nu a existat somație reală, nu a existat încercare de arestare. A fost o ambuscadă executată cu precizia unei operațiuni militare — ironic, exact genul de precizie pe care armata franceză i-o insuflase lui Mesrine cu douăzeci de ani mai devreme. Omul care făcuse din evadare un sport național a fost, în final, oprit prin singura metodă căreia nu i se putea sustrage: nu i s-a mai dat nicio ușă pe unde să iasă.
Moștenirea
Jacques Mesrine a lăsat în urmă un paradox care încă frământă Franța. Pentru autorități, a fost un criminal violent, responsabil de morți reale — cei doi paznici forestieri canadieni nu trebuie uitați printre cascadorii și glume. Pentru o parte a publicului, a rămas un fel de erou popular, un Robin Hood urban care umilea sistemul și poza pentru fotografi. Adevărul, ca de obicei, e mai puțin romantic: a fost un om extrem de inteligent, extrem de violent și extrem de vanitos, care a transformat propria fugă de justiție într-un spectacol.
Autobiografia sa, L’Instinct de Mort, continuă să fie citită. Povestea lui a fost ecranizată în 2008 în două filme cu Vincent Cassel în rolul principal, care au consolidat mitul. Iar circumstanțele morții sale — o execuție de facto, fără proces — au alimentat ani de dezbateri despre limitele pe care un stat de drept și le poate permite atunci când se confruntă cu un adversar pe care nu-l mai poate ține închis.
Poate că adevărata lui moștenire e mai simplă și mai jenantă pentru instituții. Timp de aproape două decenii, un singur om a arătat, iar și iar, că zidurile de paisprezece metri, tribunalele solemne și închisorile „imposibil de spart” țineau exact atât cât ținea și atenția celor plătiți să le păzească. Jacques Mesrine nu a spart niciun sistem invincibil. A spart doar iluzia că exista vreunul.
Surse: Wikipedia — Jacques Mesrine; Biographics — Public Enemy #1; The Paris Review — The Death Instinct; Dazed — Public Enemy.
