CV-ul fraudei
Numele schemei: 1Malaysia Development Berhad (1MDB), fond suveran de dezvoltare al statului malaysian.
Perioada: 2009–2015.
Suma sustrasă: cel puțin 4,5 miliarde de dolari, conform Departamentului american de Justiție; pâna la 9,45 miliarde de dolari (aproximativ 42 de miliarde de ringgiți) în estimările autorităților malaysiene.
Instrumentul: un lanț de companii-paravan, două „parteneriate strategice” fictive și trei emisiuni de obligațiuni intermediate de o bancă de pe Wall Street.
Creierul: Low Taek Jho, cunoscut ca Jho Low — un tânăr finanțist fără nicio funcție oficială în fond.
Beneficiarul politic: Najib Razak, prim-ministrul Malaysiei și, prin coincidență, președintele consiliului consultativ al 1MDB.
Ce a rămas în urmă: o datorie de miliarde de dolari pe umerii contribuabilului malaysian, un iaht confiscat lângă Bali, un tablou de Picasso returnat statului și un fost premier care, la începutul lui 2026, își ispășea a doua condamnare.
Departamentul american de Justiție a numit dosarul „cleptocrație în forma ei cea mai brutală”. Este cea mai amplă acțiune întreprinsă vreodată de unitatea sa specializată în recuperarea activelor provenite din corupție. Traducerea în limbaj comun: cineva a golit vistieria unei țări și a cumpărat cu banii petreceri la care cânta Busta Rhymes.
Portretul gulerului alb
Jho Low nu arăta a rechin de Wall Street. Rotofei, zâmbitor, cu o politețe insistentă, fiul unei familii înstărite din Penang studiase la Harrow și la Wharton — școli unde se învață mai puțin contabilitate și mai multă artă a cunoașterii oamenilor care contează. Low a înțeles devreme că adevărata monedă nu sunt banii, ci accesul. Iar el a strâns acces ca alții strâng timbre.
Prin colegii de facultate — printre care membri ai unor familii regale din Golf — și-a construit o rețea care unea Kuala Lumpur, Abu Dhabi, Riad și New York. La sfârșitul anilor 2000 era deja omul care „aranja lucruri”: prezentări, întâlniri, parteneriate. Nu deținea nimic vizibil și nu conducea nimic oficial, ceea ce s-a dovedit ulterior a fi tocmai geniul strategiei. Cel care nu figurează pe niciun organigramă nu figurează nici pe niciun rechizitoriu — sau, cel puțin, așa părea la vremea respectivă.
Când Najib Razak a devenit premier în 2009 și a transformat un fond regional în vehiculul suveran de investiții 1MDB, Low s-a apropiat de proiect fără să ocupe vreo poziție în el. Consilia neoficial. Sugera. Recomanda parteneri. În documentele fondului nu apare aproape deloc; în conturile bancare din Singapore, Elveția și Statele Unite, apare peste tot.
Cum a funcționat schema
Mecanismul a mizat pe un principiu simplu: dacă furi mărunt, te prind repede; dacă furi la scara unei politici de stat, arăți ca o politică de stat.
Primul act, în 2009. 1MDB a semnat o asociere în participațiune cu PetroSaudi International, o companie petrolieră cu aparență impresionantă și substanță modestă. Fondul malaysian a vărsat un miliard de dolari în parteneriat. Aproape 700 de milioane au fost redirecționate aproape imediat către o firmă numită Good Star Limited, înregistrată în Seychelles. Documentele o prezentau drept o filială a PetroSaudi. În realitate, Good Star era controlată de Jho Low. Banii pentru dezvoltarea Malaysiei plecaseră spre dezvoltarea lui Jho Low în mai puțin timp decât îi ia unui minister să răspundă la o adresă.
Al doilea act, mai ambițios, a avut nevoie de o bancă respectabilă. Între 2012 și 2013, Goldman Sachs a intermediat pentru 1MDB trei emisiuni de obligațiuni în valoare totală de 6,5 miliarde de dolari, prezentate ca finanțare pentru proiecte energetice și pentru un nou centru financiar la Kuala Lumpur. Banca a încasat comisioane de aproximativ 600 de milioane de dolari — un onorariu remarcabil de generos pentru niște emisiuni de obligațiuni, dacă e să folosim eufemismul preferat al industriei.
O bună parte din acești bani nu a ajuns niciodată la proiecte. A fost deviată printr-o companie cu un nume ales cu grijă: „Aabar Investments PJS Limited”, înregistrată în Insulele Virgine Britanice. Numele imita aproape perfect pe cel al Aabar Investments PJS, fondul de investiții autentic din Abu Dhabi. Un „s” în plus la finalul unei jurisdicții offshore, și sute de milioane s-au scurs către buzunarul greșit fără ca cineva să observe la timp.
Punctul culminant a venit în martie 2013. Cu două luni înaintea alegerilor generale din 5 mai, aproximativ 681 de milioane de dolari — echivalentul a 2,6 miliarde de ringgiți — au aterizat într-un cont personal la AmBank din Kuala Lumpur. Titularul contului avea să fie identificat mult mai târziu în actele americane sub eticheta pudică „Malaysian Official 1″. Presa și procurorii aveau să concluzioneze că „Oficialul Malaysian 1″ era prim-ministrul însuși. Banii proveneau, pe hârtie, dintr-o obligațiune emisă pentru un parteneriat cu Abu Dhabi; treceau, în realitate, printr-o firmă numită Tanore Finance Corporation. Najib avea să explice mai târziu că suma fusese o „donație” din partea familiei regale saudite și că o returnase în cea mai mare parte. Explicația a avut meritul de a fi memorabilă.
Cine a plătit
Restul lumii a aflat unde s-au dus banii înainte să afle de unde veneau.
S-au dus în iahtul Equanimity, o navă de aproape 100 de metri, evaluată la 250 de milioane de dolari, cu heliport, cinema și piscină. S-au dus în cumpărarea unor apartamente și case în Manhattan, Beverly Hills și Londra — peste zece proprietăți valorând împreună mai bine de 350 de milioane de dolari. S-au dus într-un avion privat de 35 de milioane. S-au dus în tablouri de Picasso, Monet, Van Gogh și Basquiat, în bijuterii de aproape 10 milioane de dolari și, pentru soția premierului, Rosmah Mansor, într-un diamant roz.
Cel mai savuros episod ține de cinema. O parte din banii sustrași unei națiuni au finanțat, prin studioul Red Granite Pictures — cofondat de fiul vitreg al lui Najib, Riza Aziz — un film despre lăcomia financiară și frauda de pe Wall Street: „Lupul de pe Wall Street”. Producătorii aveau să achite ulterior o înțelegere de 60 de milioane de dolari cu statul american. Rareori a fost o alegorie mai lipsită de subtilitate.
La petrecerile finanțate din acești bani au apărut nume care umplu revistele: Leonardo DiCaprio, Paris Hilton, Jamie Foxx, Miranda Kerr, Kanye West. Modelul Miranda Kerr avea să predea autorităților americane bijuterii primite cadou; DiCaprio avea să restituie un premiu Oscar al lui Marlon Brando și opere de artă. Vedetele au restituit cadourile cu o promptitudine pe care puțini contribuabili malaysieni au apucat s-o vadă aplicată propriilor economii.
Fiindcă adevăratul cost nu l-au plătit celebritățile. 1MDB a rămas cu datorii de miliarde de dolari, garantate de statul malaysian, deci de cetățeni. Pentru a acoperi găurile bugetare, guvernul a introdus în 2015 o taxă pe bunuri și servicii extrem de nepopulară. Malaysienii de rând, cei care nu au văzut niciodată puntea Equanimity, au plătit nota pentru croazierele altora. Este, poate, singura ironie pe care dosarul nu are nevoie s-o sublinieze nimeni: victimele au finanțat un film despre modul în care au fost jefuite.
De ce a durat atât
Aici povestea încetează să mai fie o comedie a excesului și devine o lecție despre cum se cumpără timp.
Semnalele existau din 2015. Publicația Sarawak Report, condusă din Londra, și The Wall Street Journal au documentat traseul celor 681 de milioane către contul premierului. În mod normal, o astfel de dezvăluire declanșează o anchetă. În Malaysia a declanșat, în schimb, o serie de măsuri împotriva celor care anchetau.
Procurorul general al țării, Abdul Gani Patail, care coordona o investigație asupra premierului, a fost înlocuit din funcție în vara lui 2015. Grupul special de anchetă a fost dizolvat. Ancheta comisiei anticorupție s-a împotmolit. O publicație locală care scrisese despre caz a fost suspendată temporar; accesul la site-ul Sarawak Report a fost blocat în țară. Noul procuror general, numit de guvern, a examinat dosarul și a anunțat, la începutul lui 2016, că premierul nu are de ce să răspundă: cei 681 de milioane fuseseră o donație, iar cea mai mare parte fusese returnată. Cazul, la nivel intern, era închis.
Reglementatorii și instituțiile care ar fi trebuit să reacționeze au avut nevoie, așadar, de aproximativ trei ani și de o schimbare de guvern pentru a ajunge acolo unde doi jurnaliști ajunseseră într-o vară. Cititorul este liber să tragă propriile concluzii despre viteza cu care se mișcă instituțiile atunci când suspectul semnează bugetul lor.
În afara granițelor, lucrurile s-au mișcat altfel. Autoritățile din Statele Unite, Singapore, Elveția și Abu Dhabi au deschis anchete proprii. Singapore a închis bănci și a condamnat bancheri. Elveția a înghețat conturi. Departamentul american de Justiție a inițiat, din 2016, cea mai mare acțiune de recuperare a activelor din istoria sa — și tocmai presiunea externă, nu cea internă, a ținut dosarul în viață până când vântul politic din Kuala Lumpur s-a schimbat.
Căderea
Schimbarea a venit în mai 2018, într-o formă pe care nimeni nu o pariase: la urne. Coaliția aflată la putere de peste șase decenii a pierdut alegerile în fața unei opoziții conduse de Mahathir Mohamad, un fost premier de 92 de ani ieșit din pensie special pentru a-l învinge pe fostul său protejat, Najib. Peste noapte, „Malaysian Official 1″ a redevenit un simplu cetățean care nu mai controla procurorul general.
Percheziţiile care au urmat au produs imagini demne de un inventar de basm întunecat. La proprietăţile legate de Najib, poliţia a găsit numerar în valoare de aproximativ 273 de milioane de dolari, sute de genţi de lux — inclusiv zeci de Birkin marca Hermès —, sute de ceasuri și mii de bijuterii. A fost nevoie de zile pentru numărarea lor și de camioane pentru transport.
Iahtul Equanimity fusese deja sechestrat în 2018 lângă Bali și predat Malaysiei, care l-a vândut ulterior unei companii de jocuri de noroc cu 126 de milioane de dolari — jumătate din prețul cu care fusese cumpărat, o depreciere pe care orice proprietar de iaht furat ar considera-o firească. Tablourile lui Picasso și Miró au fost recuperate și expuse public, ca dovezi și, totodată, ca lecție.
Jho Low, creierul întregii construcții, a dispărut înainte ca ușa să se închidă. Rămâne și astăzi fugar, despre el crezându-se că trăiește sub protecție în China. Manhunt-ul internațional continuă pe hârtie; iahtul a fost prins, omul nu.
Sentința și aftermath
Justiția malaysiană l-a judecat pe Najib Razak în mai multe dosare distincte. Primul, legat de o filială numită SRC International și de transferul a aproximativ 42 de milioane de ringgiți în conturile sale, s-a încheiat în iulie 2020 cu o condamnare: 12 ani de închisoare și o amendă de 210 milioane de ringgiți. După epuizarea căilor de atac, Najib a intrat efectiv în închisoare în august 2022 — primul șef de guvern din istoria țării ajuns după gratii. La începutul lui 2024, un consiliu de graţiere i-a redus pedeapsa la jumătate, la șase ani.
Marele proces, cel al fondului 1MDB propriu-zis, s-a încheiat la 26 decembrie 2025. Najib a fost găsit vinovat pe patru capete de abuz de putere și douăzeci și unu de spălare de bani. Judecătorul l-a condamnat la 15 ani de închisoare pentru fiecare capăt de abuz de putere și la câte cinci ani pentru spălare de bani, pedepsele urmând să fie executate concomitent — încă 15 ani, care vor începe după terminarea condamnării în curs. Amenda pentru abuz de putere: 11,4 miliarde de ringgiți, aproximativ 2,8 miliarde de dolari. Najib a anunțat imediat că face apel, atât împotriva verdictului, cât și a sentinței.
Goldman Sachs, banca de pe Wall Street care încasase 600 de milioane din comisioane, a plătit guvernului malaysian 3,9 miliarde de dolari pentru a stinge ancheta penală privind rolul său. Doi dintre bancherii implicați au răspuns personal: Tim Leissner, care cooperase cu procurorii, a fost condamnat în 2025 la doi ani de închisoare într-un tribunal din New York; colegul său Roger Ng a primit zece ani.
Bilanțul, la data acestui articol, este ușor de rezumat și greu de digerat. Un fond conceput pentru a dezvolta o țară a lăsat în urmă datorii pe care le plătesc încă generații de contribuabili. Un fost premier își ispășește pedeapsa. Doi bancheri au ajuns după gratii, iar banca lor a plătit miliarde. Iahtul a fost vândut, tablourile expuse, diamantul roz căutat prin acte oficiale. Iar omul care a proiectat totul, cel care nu a semnat aproape niciun document și nu a ocupat nicio funcție, se bucură în continuare de cea mai sigură dintre poziții: absența.
Este, poate, singura morală de care are nevoie „Manualul Gulerelor Albe”. Cei care fură cu semnătura ajung, în cele din urmă, la proces. Cei care fură fără semnătură ajung, cel mai adesea, la aeroport.
