Puțini oameni au reușit performanța de a fi, simultan, cel mai căutat om al planetei și un personaj de operetă. Ilich Ramírez Sánchez — cunoscut lumii drept Carlos Șacalul — a terorizat Europa și Orientul Mijlociu vreme de două decenii, protejat de jumătate din serviciile secrete ale Blocului de Est, pentru ca în final să fie livrat justiției franceze într-un sac, la propriu, de foștii săi protectori. Astăzi, la 76 de ani, își ispășește cele trei condamnări pe viață în Franța și acordă, ocazional, interviuri indignate despre cum îl tratează posteritatea.
Fișa de pușcărie
| Nume | Ilich Ramírez Sánchez, alias „Carlos”, alias „Șacalul” |
| Născut | 12 octombrie 1949, Caracas, Venezuela |
| Condamnări | Trei sentințe de închisoare pe viață (1997, 2011, 2017) |
| Țara detenției | Franța |
| Tip de infracțiuni | Terorism, asasinat, luare de ostatici, atentate cu explozibili |
| Bilanț estimat | Zeci de morți și sute de răniți în atentate pe două continente |
| În detenție din | 15 august 1994 |
Portretul: un revoluționar cu tată sponsor
Ilich s-a născut într-o familie burgheză din Caracas, fiul unui avocat milionar cu convingeri marxiste atât de ferme încât și-a botezat cei trei fii Vladimir, Ilich și Lenin — soluție care rezolva elegant dilema între avere și ideologie: banii capitaliști, numele revoluționare. Tânărul Ilich a fost trimis la studii la Moscova, la Universitatea Prietenia Popoarelor „Patrice Lumumba”, de unde a fost exmatriculat — versiunile diferă — fie pentru indisciplină și viață de petrecăreț, fie ca acoperire pentru recrutare. Cariera lui avea să păstreze mereu această ambiguitate: revoluționar de profesie, hedonist de vocație. Porecla „Șacalul” i-a fost lipită de presă, după ce un exemplar din romanul „Ziua Șacalului” de Frederick Forsyth a fost găsit printre lucrurile sale — detaliu perfect, deși cartea, s-a aflat ulterior, nu era a lui.
Drumul spre lumea interlopă a terorii a trecut prin Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP), care l-a antrenat în Iordania la începutul anilor ’70. Acolo a descoperit un talent autentic — nu atât pentru cauză, cât pentru logistică, arme și publicitate.
Cronologia crimelor
Cariera lui Carlos e o cronologie a terorismului european din anii ’70-’80. În 1973 împușcă în Londra un om de afaceri britanic, vicepreședinte al unei organizații evreiești — victima supraviețuiește. Urmează atentate cu grenade la Paris, atacuri cu aruncătoare de rachete asupra avioanelor pe aeroportul Orly, și — momentul care l-a transformat în vedetă mondială — decembrie 1975: raidul asupra sediului OPEC din Viena. Comandoul condus de Carlos ia ostatici unsprezece miniștri ai petrolului, ucide trei oameni și obține un avion cu care traversează jumătate de lume negociind răscumpărări. Suma exactă rămâne disputată — se vorbește de zeci de milioane de dolari plătite de state arabe —, dar cariera lui de mercenar al terorii era lansată definitiv.
Anii ’80 îl găsesc la conducerea propriei organizații, cu baze în Europa de Est: atentatele din Franța — trenul Capitole 1982, gara Saint-Charles din Marsilia 1983, strada Marbeuf — ucid și mutilează zeci de civili, parte dintr-o campanie de șantaj asupra guvernului francez pentru eliberarea complicilor săi, între care iubita sa, Magdalena Kopp.
De ce a rezistat atât?
Răspunsul scurt: pentru că a fost util. Carlos a operat sub protecția directă sau tacită a serviciilor secrete din Blocul de Est — Stasi est-germană i-a oferit logistică și adăpost, iar prezența lui la Budapesta, Praga, Berlin-Est și, da, București, este documentată în arhivele deschise după 1989. Regimurile care îl găzduiau știau exact cine este; atâta vreme cât opera împotriva Occidentului, era un activ, nu un infractor. Detaliu savuros din dosarele Stasi: serviciile est-germane îl considerau indisciplinat, imprevizibil și obsedat de propriul confort — dar l-au tolerat ani buni, ca pe un câine periculos al altcuiva pe care nu vrei să-l enervezi în propria curte.
Când Războiul Rece s-a terminat, valoarea lui de piață s-a prăbușit la zero peste noapte. Foștii protectori aveau acum alte priorități — să fie primiți în NATO și UE — iar un terorist pensionar devenise un pasiv jenant. Carlos a ajuns în Sudan, ultima stație a unui turneu de state tot mai puțin entuziaste.
Căderea
Finalul e o capodoperă de umor negru istoric. În august 1994, serviciile sudaneze — care negociau bunăvoința Occidentului — l-au predat agenților francezi DST în timp ce Carlos era sedat după o operație minoră. Legenda spune că omul care umilise poliția a jumătate de Europă s-a trezit legat, într-un avion spre Paris, fără ca cineva să fi tras un foc. Extrădare nu a existat; procedura a fost descrisă elegant drept „livrare”. Avocații lui au protestat că a fost, în esență, răpit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a arătat impresionată.
Au urmat procesele: 1997 — condamnare pe viață pentru uciderea a doi agenți DST și a unui informator în 1975; 2011 — a doua condamnare pe viață pentru atentatele din anii ’80; 2017 — a treia, pentru grenada aruncată în galeria comercială Drugstore Publicis din Paris, în 1974. La procese, Carlos s-a comportat consecvent cu personajul: și-a declarat profesia „revoluționar de profesie”, a ținut discursuri, a făcut cu mâna presei și s-a plâns de condițiile de detenție.
Moștenirea
Carlos a lăsat în urmă un model — teroristul-antreprenor transnațional, cu servicii vandabile către state și cauze — pe care generațiile următoare l-au industrializat cu mult mai puțin șarm mediatic și mult mai multe victime. A lăsat și o lecție despre economia protecției: statele care închiriază teroriști îi abandonează exact în momentul în care costul depășește beneficiul, iar momentul acela vine întotdeauna. Din celula lui franceză, omul care a ținut Europa cu sufletul la gură dă astăzi interviuri despre memorii și posteritate. Posteritatea, ca de obicei, nu l-a consultat: rămâne în istorie nu ca revoluționarul care se visa, ci ca pușcăriașul-vedetă al unei epoci care, din fericire, s-a închis odată cu el.
