Cel Mai Premiant Pușcăriaș: Charles Sobhraj, Șarpele care a evadat din pușcărie ca să rămână în ea

Ucigașul a cel puțin 20 de turiști de pe „traseul hipiot” al Asiei anilor ’70, omul care a transformat închisoarea Tihar în apartament de lux și singurul deținut din istorie care a evadat cu scopul precis de a fi prins la loc. Astăzi se plimbă liber prin Paris și dă interviuri contra cost.

Fișa de pușcărie

Portretul omului: copilul pe care nu-l voia nimeni

Ca să înțelegi cum ajunge cineva să otrăvească metodic turiști prin toată Asia, merită să începi cu un detaliu birocratic: Charles Sobhraj s-a născut, în 1944, la Saigon, fără cetățenie. Mama — vietnameză. Tatăl — un negustor indian sindhi care a refuzat să-l recunoască. Vietnamul nu-l voia, India nu-l voia, iar Franța l-a primit doar pentru că mama lui s-a recăsătorit cu un locotenent francez, care l-a adoptat fără entuziasm.

Copilăria lui a fost un du-te-vino între Saigon și Marsilia, între o familie care îl trata ca pe un bagaj uitat în gară și un sistem colonial francez în plină destrămare. Băiatul a tras de aici o concluzie pe care avea s-o aplice toată viața: dacă nicio țară nu te revendică, nicio țară nu se simte responsabilă să te oprească. Granițele, pașapoartele, identitățile — toate erau negociabile. Mai târziu avea să colecționeze pașapoartele victimelor sale așa cum alții colecționează timbre, și cam cu aceeași detașare.

Primul contact serios cu justiția vine în 1963, la 19 ani: închisoarea Poissy, lângă Paris, pentru spargere. Aici se petrece ceva ce spune totul despre talentul lui. În loc să iasă din pușcărie cu tatuaje și resentimente, Sobhraj iese cu relații în înalta societate pariziană. Un tânăr avocat și voluntar în penitenciar, Felix d’Escogne, îl ia sub aripa lui, îl găzduiește și îl introduce în saloanele Parisului. Sobhraj își împarte elegant timpul între cocktailuri cu burghezia și spargeri de apartamente — uneori, se pare, ale acelorași oameni cu care băuse cocktailuri.

Tot în această perioadă o cunoaște pe Chantal Compagnon, o tânără pariziană dintr-o familie conservatoare. O cere de soție. În aceeași zi este arestat pentru că fugise de poliție cu o mașină furată. Chantal îl așteaptă opt luni, se mărită cu el, iar în 1970 fug împreună în Asia, cu poliția franceză pe urme. Femeia avea să-l părăsească abia după câțiva ani de escrocherii, arestări și o fugă continuă prin Asia cu un bebeluș în brațe — dovadă că răbdarea are totuși limite, chiar și în dragoste.

Cronologia crimelor: moartea pe traseul hipiot

Anii ’70 au inventat un personaj nou: tânărul occidental care pleca pe „traseul hipiot” — Istanbul, Kabul, Delhi, Kathmandu, Bangkok — cu rucsacul în spate, cu cecuri de călătorie în buzunar și cu o încredere emoționantă în bunătatea străinilor. Pentru Sobhraj, acest val de idealiști era, practic, un bufet suedez.

Metoda lui era de o simplitate diabolică. Se prezenta ca negustor de pietre prețioase, vorbea fluent mai multe limbi, arăta impecabil. Își aborda victimele în baruri și hoteluri, le câștiga încrederea, apoi le „ajuta” când se îmbolnăveau subit — îmbolnăvire pe care tot el o provocase, strecurându-le laxative și sedative în băuturi. Juca rolul salvatorului care administra „medicamente” ce țineau victima dependentă și amețită, timp în care dispăreau pașaportul și banii. Mulți au scăpat doar jefuiți. Alții nu au mai scăpat deloc.

În 1975, împreună cu complicele său indian Ajay Chowdhury și cu iubita canadiană Marie-Andrée Leclerc — o asistentă medicală din Quebec care a ales cel mai prost concediu din istorie — Sobhraj trece de la jaf la crimă. Prima victimă cunoscută: Teresa Knowlton, o tânără din Seattle venită în Asia să studieze budismul. Este găsită înecată într-o lagună din Golful Thailandei, purtând un bikini înflorat. Poliția thailandeză conchide: accident de înot. Urmează Vitali Hakim, al cărui trup ars este abandonat pe drumul spre stațiunea Pattaya. Apoi cuplul olandez Henk Bintanja și Cocky Hemker, invitați în casa lui Sobhraj din Bangkok, otrăviți, „îngrijiți” și în final sugrumați și arși. Când prietena lui Hakim, Charmayne Carrou, vine să-l caute, sfârșește și ea înecată, tot în costum de baie. Presa avea să-l boteze „Ucigașul cu bikini”. Până la finalul anului, în Nepal, mor și Laurent Carrière și Connie Jo Bronzich, un canadian și o americancă, înjunghiați și arși.

Bilanțul estimat: cel puțin 20 de morți în Thailanda, Nepal, India și Malaezia. Motivul? Aici e partea cu adevărat înfiorătoare: nu pasiunea, nu răzbunarea. Cadavrele erau, în logica lui Sobhraj, simple măsuri de igienă operațională — oameni care aflaseră prea multe sau care nu mai erau utili. Crima ca procedură administrativă.

De ce a rezistat atât? Ghid practic de incompetență instituțională

Aici ajungem la partea din rubrica noastră în care, prin tradiție, autoritățile nu ies bine. Cazul Sobhraj este un veritabil manual: cum să NU prinzi un criminal în serie, ediție internațională.

Capitolul 1: Granițele. În anii ’70, polițiile asiatice nu comunicau între ele aproape deloc. Un cadavru în Thailanda era problema Thailandei, un pașaport furat în Nepal era problema Nepalului, iar un francez fermecător care traversa șase frontiere cu opt pașapoarte diferite nu era problema nimănui. Interpol exista, teoretic. Practic, dosarele călătoreau mai încet decât suspectul.

Capitolul 2: Statul thailandez. După descoperirea cadavrelor din 1975, un diplomat olandez, Herman Knippenberg, a făcut treaba poliției: a anchetat pe cont propriu, a strâns probe, a întocmit dosare, a percheziționat apartamentul lui Sobhraj din Bangkok, găsind otrăvuri, seringi și documentele victimelor. A predat totul autorităților thailandeze. Acestea au reacționat cu o fermitate remarcabilă: l-au lăsat pe Sobhraj să plece din țară. De două ori. Exista, se pare, și o îngrijorare oficială că un proces de crime în serie ar strica imaginea turistică a Thailandei — logică impecabilă, dacă ignori detaliul că turiștii erau exact cei care mureau.

Capitolul 3: Farmecul. Sobhraj nu arăta a criminal, ci a om de afaceri cosmopolit. Vorbea franceză, engleză, vietnameză. Cita din Nietzsche. Gardienii îl plăceau, anchetatorii îl plăceau, jurnaliștii îl adorau. O parte din presa vremii l-a tratat ca pe un personaj de roman, nu ca pe un om care sugruma tineri de 20 de ani pentru un pașaport și câteva sute de dolari.

Capitolul 4: Pușcăria ca reședință. Când în sfârșit a fost arestat — în iulie 1976, la New Delhi — Sobhraj a transformat detenția într-o afacere. În închisoarea Tihar, cu buzunarele pline de pietre prețioase la intrare și cu mită distribuită științific, a obținut celulă cu televizor, mâncare adusă de afară și un regim de viață pe care mulți funcționari indieni onești nu și-l permiteau. Legenda Tihar e simplă: regulile erau stricte pentru cine nu avea cu ce plăti.

Evadarea geniului: afară din pușcărie ca să rămână înăuntru

Și acum, capodopera. Momentul pentru care Sobhraj merită, fără ironie, titlul de Cel Mai Premiant Pușcăriaș.

În 1986, Sobhraj se apropia de finalul celor aproximativ 12 ani de detenție în India. Vești bune? Dimpotrivă. În Thailanda îl aștepta un mandat de arestare pentru crimele din 1975 — iar acolo procesul s-ar fi terminat aproape sigur cu un pluton de execuție. Singura lui speranță: prescripția thailandeză de 20 de ani, care expira în 1995. Problema: India urma să-i dea drumul mult prea devreme.

Orice infractor obișnuit ar fi fugit și s-ar fi ascuns. Sobhraj a gândit invers: dacă tot trebuie să stea undeva până în 1995, de ce să nu stea în confortabila lui celulă de la Tihar, pe banii statului indian?

Așa că pe 16 martie 1986, de ziua lui de naștere — împlinea 42 de ani — a organizat o petrecere pentru gardieni și deținuți. A adus dulciuri și struguri. Generozitate emoționantă, cu un singur amendament: totul era îndesat cu sedative. Gardienii închisorii de maximă siguranță Tihar au adormit frumos, în cor, iar Sobhraj a ieșit pe poartă și a plecat cu mașina, împreună cu câțiva colegi de detenție. Repetăm, pentru cititorii din spate: gardienii unei închisori de maximă siguranță au acceptat dulciuri de la cel mai faimos otrăvitor al Asiei.

A urmat o „evadare” care semăna suspect de mult cu un tur gastronomic. Sobhraj nu s-a ascuns în junglă, nu a trecut granița. S-a dus în Goa, s-a instalat la restaurantul O’Coqueiro și a așteptat, comandând relaxat, până când inspectorul Madhukar Zende din poliția Mumbai-ului l-a recunoscut și l-a arestat, pe 6 aprilie 1986 — fix de ziua poliției… pardon, fix la trei săptămâni după evadare. Pedeapsa pentru evadare: încă 10 ani de închisoare în India. Adică exact ce-și dorea. Mandatul thailandez a expirat liniștit în 1995, iar în 1997 Sobhraj a ieșit din Tihar om liber, fără nicio acuzație de omor care să-l mai aștepte undeva.

Ca să savurăm pe deplin absurdul: restaurantul O’Coqueiro din Goa are astăzi o statuie a lui Sobhraj, cu șapcă și ochelari de soare, pe locul unde a fost prins. Iar în 2025, Netflix a lansat comedia polițistă „Inspector Zende”, cu Manoj Bajpayee, despre celebra urmărire. Toată lumea a câștigat ceva de pe urma evadării — inclusiv evadатul.

Căderea: singura țară în care nu trebuia să se întoarcă

După eliberarea din 1997, Sobhraj s-a întors la Paris și a făcut ce face orice criminal în serie modern cu simț comercial: și-a vândut povestea. Interviuri contra cost, drepturi de ecranizare negociate la milioane de dolari, apariții televizate. Justiția nu-l mai putea atinge; notorietatea îl plătea regește.

Și aici, omul care păcălise zeci de ani polițiile a trei continente a comis eroarea pe care n-o comisese niciodată: s-a crezut invincibil. În septembrie 2003, din motive pe care nici biografii lui nu le-au deslușit complet — aroganță, nostalgie, vreo afacere dubioasă sau pur și simplu plictiseală — Sobhraj a zburat la Kathmandu. Nepal era singura țară de pe planetă unde mai existau mandate active pe numele lui, pentru crimele din 1975.

Nu s-a ascuns. S-a cazat la hotel de lux și s-a dus la cazinou, unde un jurnalist de la The Himalayan Times l-a recunoscut și a publicat știrea. Poliția nepaleză — căreia, de data asta, trebuie să-i recunoaștem meritul de a fi citit presa — l-a arestat la masa de joc. Condamnare pe viață pentru uciderea lui Connie Jo Bronzich, ulterior și pentru Laurent Carrière. Omul care evadase din Tihar drogând o închisoare întreagă a fost doborât de un abonament la ziar.

A urmat ironia finală: 19 ani în închisoarea Kathmandu, fără celulă de lux, fără televizor, fără gardieni cumpărabili la nivelul cu care fusese obișnuit. În decembrie 2022, Curtea Supremă a Nepalului a dispus eliberarea lui pe motiv de vârstă — 78 de ani și o operație pe cord — și deportarea în Franța, cu interdicție de a reveni în Nepal timp de 10 ani. O interdicție oarecum redundantă: Nepalul rămâne singura țară în care omul chiar nu mai are de ce să se întoarcă.

Moștenirea: șarpele care dă interviuri

Astăzi, la 82 de ani, Charles Sobhraj trăiește liber în Franța. În 2024, în documentarul Channel 4 „The Real Serpent”, a oferit prima sa mare apariție post-detenție, în care a declarat senin că „n-a ucis nici măcar o singură persoană”. A recunoscut că „a făcut rău unor oameni” și că „acele lucruri au fost imorale” — dar de omorât, nimic, niciodată, vă jurăm. Cele două condamnări pentru omor din Nepal și munții de probe strânse de un diplomat olandez în 1976 au, probabil, altă explicație, pe care domnul Sobhraj o va vinde, fără îndoială, la următorul interviu plătit.

Pentru că asta e moștenirea lui cea mai tulburătoare: Sobhraj a demonstrat că un criminal în serie poate supraviețui justiției pur și simplu monetizându-se. Serialul BBC/Netflix „The Serpent” din 2021, cu Tahar Rahim, l-a readus în atenția unei generații care nu era născută când el otrăvea turiști. Filmul Netflix din 2025 i-a transformat urmărirea în comedie. Fiecare ecranizare îi crește cota.

Merită însă să închidem cu cealaltă parte a bilanțului, cea care nu apare pe generice. Teresa Knowlton avea 21 de ani și venise în Asia să caute liniștea într-o mănăstire budistă. Cocky Hemker și Henk Bintanja economisiseră ani de zile pentru călătoria vieții lor. Connie Jo Bronzich nu s-a mai întors niciodată acasă. Familiile lor au așteptat decenii pentru condamnări care au venit târziu, parțial, sau deloc — Thailanda, țara cu 14 victime, nu l-a judecat nici măcar o zi.

Charles Sobhraj nu a fost un geniu al crimei. A fost un om inteligent care a operat într-o lume de instituții leneșe, vanitoase și ușor de cumpărat. Geniul, dacă a existat vreunul, a fost al sistemelor care l-au lăsat să treacă. Iar asta, spre deosebire de Sobhraj, nu s-a pensionat la Paris.

Rubrica „Cel Mai Premiant Pușcăriaș” apare săptămânal pe interlopi.com.