Manualul Gulerelor Albe: Jérôme Kerviel, sau cum un trader junior a pariat 50 de miliarde de euro fără ca nimeni din bancă să întrebe de unde îi are

CV-ul fraudei

Numele: Jérôme Kerviel, născut la 11 ianuarie 1977 în Pont-l’Abbé, Finistère, Bretania.

Funcția la momentul faptelor: trader junior, biroul Delta One, Société Générale, turnurile de la La Défense, Paris.

Perioada: 2005 – 18 ianuarie 2008.

Instrumentul: contracte futures pe indici bursieri europeni — DAX, EuroStoxx 50, FTSE — „acoperite” cu tranzacții fictive introduse manual în sistemul intern al băncii.

Expunerea maximă atinsă: aproximativ 50 de miliarde de euro, în ianuarie 2008. Cu un an înainte, în 2007, ajunsese la circa 30 de miliarde.

Limita autorizată pentru întregul birou Delta One — opt traderi cu totul: 125 de milioane de euro expunere netă la închiderea zilei.

Salariul: aproximativ 74.000 de euro pe an, plus un bonus de 60.000 de euro pentru 2006. Pentru 2007 ceruse 600.000. Nu a apucat să-i primească.

Pierderea finală a băncii: 4,9 miliarde de euro, realizată în trei zile de tranzacționare.

Alerte interne declanșate și clasate: în jur de 75, potrivit raportului intern al băncii; unele analize independente urcă cifra spre 90.

Amenda primită de Société Générale de la Comisia Bancară franceză pentru deficiențe de control: 4 milioane de euro.

Sentința lui Kerviel: cinci ani de închisoare, din care trei cu executare. A stat efectiv 110 zile.


Portretul gulerului alb

Jérôme Kerviel nu arată ca un personaj de manual. Nu are diplomă de la o grande école, nu vine din familia potrivită, nu a făcut stagii la Goldman. S-a născut într-un orășel breton de vreo opt mii de locuitori, într-o familie modestă, și a terminat un master în finanțe la Universitatea Lumière Lyon 2 — respectabil, dar în ierarhia franceză a diplomelor, cam la fel de exotic pentru sălile de tranzacționare pariziene ca un pașaport străin.

A intrat la Société Générale în vara anului 2000, la 23 de ani. Nu în front office, unde se fac banii, ci în middle office — biroul care verifică, reconciliază și confirmă tranzacțiile făcute de alții. Cinci ani a stat acolo, învățând pe dinafară arhitectura sistemelor de control ale băncii: ce se verifică, ce nu se verifică, la ce oră se rulează reconcilierile, care contrapartidă declanșează o confirmare automată și care nu.

În 2005 a fost promovat pe biroul Delta One. Aceasta este partea din poveste pe care băncile o repetă cel mai rar în comunicatele lor: omul care a spart controalele fusese, timp de cinci ani, unul dintre cei care le operau.

Delta One este un birou tehnic și, teoretic, plictisitor. Se ocupă de produse care urmăresc mecanic mișcarea unui indice — ETF-uri, swap-uri, futures, arbitraje între prețul unui coș de acțiuni și prețul contractului derivat pe acel coș. Marja de profit e subțire, volumele sunt enorme, iar riscul, dacă totul e făcut corect, e aproape de zero: pentru fiecare poziție cumpărată există una vândută care o compensează. Cuvântul-cheie este „compensează”. Kerviel a descoperit că nimeni nu verifică prea atent dacă a doua jumătate a perechii există cu adevărat.

Cum a funcționat schema

Mecanismul e, în esență, banal. Kerviel lua poziții direcționale masive pe futures — adică pariuri pure pe direcția pieței, exact ce nu avea voie să facă. Un birou de arbitraj trebuie să fie neutru la piață. El nu era: pariase, în 2007, că bursele europene vor scădea, iar apoi, spre finalul anului, că se vor redresa.

Ca poziția să nu apară în rapoartele de risc, o „acoperea” cu tranzacții inverse care nu existau. Introducea manual, în sistem, operațiuni fictive cu contrapartide alese pentru un singur motiv: erau clienți interni sau parteneri ale căror tranzacții nu declanșau o confirmare imediată. Sistemul vedea o poziție lungă, vedea una scurtă, scădea una din alta și raporta un risc net apropiat de zero.

Restul era întreținere. Tranzacțiile fictive au o problemă: la un moment dat trebuie confirmate sau expiră. Kerviel le anula înainte de scadență și introducea altele în loc, cu date noi, ca un om care mută aceeași mobilă dintr-o cameră în alta ori de câte ori vine cineva să măture. A făcut asta, cu perioade de intensitate variabilă, aproximativ doi ani. A folosit, potrivit anchetei, parole ale colegilor și a fabricat e-mailuri de confirmare care păreau să vină de la contrapartide reale.

Detaliul care schimbă complet povestea este acesta: la sfârșitul anului 2007, Jérôme Kerviel era pe profit. Pariase pe scăderea piețelor înainte de criza subprime și câștigase aproximativ 1,4 miliarde de euro. Un trader junior cu limită de 125 de milioane pentru tot biroul adusese băncii, singur, un miliard și jumătate.

Nu l-a raportat. Nu putea: un profit de 1,4 miliarde de euro pe un birou de arbitraj este, în sine, o mărturisire. Ar fi trebuit să explice de unde vine, iar răspunsul l-ar fi trimis direct la comitetul de disciplină. Așa că a ascuns și profitul, cu aceleași tranzacții fictive care ascunseseră riscul. A cerut, în schimb, un bonus de 600.000 de euro — o sumă care, raportată la ce credea el că merită, era aproape modestă.

Apoi, în ianuarie 2008, a întors poziția. A pariat că piețele vor urca. A urcat expunerea la aproximativ 50 de miliarde de euro. Pentru context: capitalizarea bursieră a Société Générale, în acel moment, era mai mică decât suma pe care angajatul ei o avea în joc. Un singur om, cu un salariu de funcționar public bine plătit, expusese banca la o sumă care depășea valoarea băncii însăși.

Piețele au scăzut.

Cine a plătit

Prima categorie de plătitori sunt acționarii Société Générale. Pierderea de 4,9 miliarde de euro a șters, dintr-un foc, echivalentul profitului net al băncii pe aproape un an întreg. Banca a fost nevoită să lanseze imediat o majorare de capital de 5,5 miliarde de euro, diluând acționarii existenți. Acțiunea a pierdut masiv, iar Société Générale a devenit, pentru câteva luni, ținta favorită a zvonurilor de preluare — o bancă franceză emblematică, brusc ieftină.

A doua categorie: cei aproximativ 2.000 de angajați ai grupului afectați de programele de restructurare care au urmat, într-o bancă intrată simultan în criza financiară globală și în cea mai scumpă criză de reputație din istoria sa.

A treia, și cea mai discutabilă: contribuabilul francez. Legislația fiscală franceză permitea deducerea pierderilor rezultate din fraudă, iar Société Générale a beneficiat de un credit fiscal estimat la circa 1,7 miliarde de euro — unele evaluări urcă cifra spre 2,2 miliarde. Cu alte cuvinte, o parte semnificativă din nota de plată a fost preluată de bugetul statului, adică de oameni care nu auziseră niciodată de biroul Delta One.

Iar a patra categorie e cea mai greu de cuantificat. Pe 21 ianuarie 2008, o luni în care bursele americane erau închise de sărbătoare, Société Générale a început să lichideze pozițiile lui Kerviel. A vândut zeci de miliarde de euro de contracte futures pe indici europeni, în trei zile, într-o piață deja nervoasă. Piețele europene au avut una dintre cele mai proaste zile din ultimii ani, iar în dimineața de 22 ianuarie Rezerva Federală americană a tăiat dobânda cu 75 de puncte de bază într-o ședință de urgență, în afara calendarului. Nu există o dovadă că cele două lucruri au fost legate, iar Fed nu a invocat niciodată Société Générale. Dar întrebarea dacă lichidarea unei fraude interne franceze a contribuit la panica ce a forțat mâna băncii centrale americane a rămas, de atunci, fără un răspuns pe care cineva să vrea să-l dea public.

Victimele acestei povești sunt, într-o proporție covârșitoare, oameni care nu au făcut nimic. Le rămâne consolarea că nici cei plătiți să supravegheze nu au făcut.

De ce a durat atât

Aici începe partea în care cifrele vorbesc singure.

Sistemele interne ale Société Générale au declanșat, în perioada relevantă, în jur de 75 de alerte legate de activitatea lui Kerviel. Raportul intern al băncii — cel botezat, cu un optimism care merită păstrat, „Mission Green” — a documentat în 71 de pagini cum au fost tratate. Răspunsul scurt: au fost tratate ca incidente tehnice izolate. Fiecare alertă era examinată separat, primea o explicație de la traderul care o generase, explicația era acceptată, dosarul se închidea. Nimeni nu a pus alertele una lângă alta.

Nu au fost doar semnale interne. Eurex, bursa de derivate din Frankfurt, a scris de două ori la Société Générale, în noiembrie 2007, cerând lămuriri asupra caracterului anormal al mai multor tranzacții observate pe parcursul a șapte luni. O bursă străină, adică, i-a atras atenția băncii asupra propriului angajat. Banca a transmis întrebările mai departe, a primit explicații de la Kerviel, le-a considerat satisfăcătoare și a răspuns Eurex-ului în consecință. Au mai trecut două luni.

Există și un detaliu care apare în aproape toate analizele cazului și pe care niciun sistem informatic nu îl acoperă: Jérôme Kerviel nu și-a luat concediu. În 2007 a acumulat un număr neobișnuit de zile de vacanță neefectuate. În băncile care își fac treaba, concediul obligatoriu de două săptămâni consecutive nu este un beneficiu social, ci un control antifraudă: dacă cineva trebuie să fie zilnic la birou ca schema să funcționeze, absența lui o demolează. Zilele nefolosite ale lui Kerviel au fost consemnate de resurse umane. Ca zile nefolosite.

Explicația de fond, însă, nu ține de proceduri. Ține de aritmetică. Atâta timp cât biroul aducea profit — și el aducea, spectaculos —, întrebările costau. Un trader junior care produce sute de milioane peste așteptări este o anomalie plăcută, iar anomaliile plăcute se investighează mai încet decât cele neplăcute. Kerviel a susținut la proces că superiorii săi știau, sau ar fi trebuit să știe, și că profiturile îi cumpăraseră tăcerea. Instanțele penale au respins teza complicității. Instanțele civile, cum vom vedea, au fost ceva mai nuanțate.

Căderea

A căzut din cauza unei tranzacții fictive greșit calibrate.

Pe 18 ianuarie 2008, o verificare de rutină a semnalat o operațiune cu o contrapartidă a cărei confirmare nu venea. Explicația oferită de Kerviel — un e-mail — nu a rezistat de această dată verificării. Controlorii au tras de fir. În weekendul de 19-20 ianuarie, conducerea Société Générale, adunată de urgență, a descoperit dimensiunea reală a pozițiilor: aproximativ 50 de miliarde de euro de expunere direcțională, ascunsă în propriile sisteme.

Banca a decis să lichideze totul înainte de a anunța piața, ca să nu-și vândă pozițiile într-o piață care știe că trebuie să vândă. Operațiunea a durat trei zile, 21-23 ianuarie, și a transformat o pierdere latentă într-una realizată de 4,9 miliarde de euro. Abia pe 24 ianuarie, cu pozițiile închise, Société Générale a ieșit public și a pronunțat numele lui Jérôme Kerviel.

Pe 8 februarie 2008 a fost plasat în arest preventiv. A stat 40 de zile.

Daniel Bouton, președintele-director general al băncii, și-a oferit demisia și i-a fost refuzată de consiliul de administrație. A renunțat la funcția executivă câteva luni mai târziu și a părăsit definitiv banca în 2009. Comisia Bancară a amendat Société Générale cu 4 milioane de euro pentru deficiențe de control — aproximativ 0,08% din pierdere, sau, altfel spus, cam cât costase banca bonusul cerut de Kerviel de vreo șapte ori.

Sentința și ce a urmat

Procesul a început în iunie 2010. Pe 5 octombrie 2010, Tribunalul Corecțional din Paris l-a condamnat pe Kerviel la cinci ani de închisoare, dintre care trei cu executare, pentru abuz de încredere, fals și introducerea frauduloasă de date într-un sistem informatic. L-a obligat, în plus, să plătească Société Générale daune de 4,9 miliarde de euro — integralitatea pierderii. Un om cu un salariu net de câteva mii de euro pe lună avea de restituit o sumă echivalentă cu câteva sute de mii de ani din propriul salariu.

Curtea de Apel din Paris a confirmat sentința în octombrie 2012. În martie 2014, Curtea de Casație a menținut condamnarea penală, dar a anulat partea civilă și a trimis-o spre rejudecare, motivând că trebuie evaluat în ce măsură propriile carențe ale băncii au contribuit la prejudiciu.

Între timp, Kerviel devenise altceva decât un trader. A plecat pe jos din Roma spre Paris, într-un marș împotriva „tiraniei piețelor”, cu o audiență la Papa Francisc pe traseu. A fost încarcerat în mai 2014, la întoarcerea în Franța. A ieșit după 110 zile, în septembrie 2014, cu brățară electronică și obligația de a fi acasă între 20:30 și 7:00. Un an mai târziu era complet liber.

În septembrie 2016, Curtea de Apel din Versailles a pronunțat decizia care încheie, simbolic, povestea: Kerviel este „parțial responsabil”, iar „deficiențele” băncii în management, control și securitate au contribuit la amploarea pierderii. Daunele au fost reduse de la 4,9 miliarde de euro la un milion. O reducere de 99,98%.

În aceeași perioadă, tribunalul muncii din Paris — instanța la care se judecă litigiile dintre angajați și patroni — a stabilit că Société Générale îl concediase pe Kerviel fără cauză reală și serioasă și a obligat banca să-i plătească aproximativ 450.000 de euro. Banca a contestat. Iar decizia de la Versailles privind responsabilitatea proprie a deschis, teoretic, calea ca statul francez să ceară înapoi creditul fiscal de circa 1,7 miliarde de euro acordat pentru o pierdere din fraudă la care banca contribuise.

Jérôme Kerviel a lucrat, după eliberare, ca simplu consultant informatic. Nu va mai atinge niciodată un pupitru de tranzacționare.

Cifrele finale ale acestui dosar, puse una lângă alta, spun tot ce e de spus. Pierdere: 4,9 miliarde de euro. Amendă pentru bancă: 4 milioane. Daune finale datorate de trader: un milion. Despăgubire datorată traderului de bancă: 450.000. Credit fiscal încasat de bancă din bugetul public: aproximativ 1,7 miliarde.

Singura persoană care a stat efectiv după gratii în cea mai mare fraudă de tranzacționare din istorie a stat 110 zile.

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *