CV-ul fraudei
Nume de cod: Parmalat. Domeniu de activitate oficial: lapte, iaurt, sucuri, biscuiți — produsele cele mai nevinovate din supermarket. Domeniu de activitate real: contabilitate creativă la scară industrială, întinsă pe treisprezece ani. Sediu: Collecchio, un orășel din provincia Parma, în inima gastronomică a Italiei. Perioada de funcționare a schemei: cel puțin din 1990 până în decembrie 2003.
Prejudiciu estimat: o gaură de aproximativ 14 miliarde de euro în conturi — de opt ori mai mare decât datoria pe care compania o recunoștea oficial în septembrie 2003. La momentul prăbușirii, a fost cel mai mare faliment din istoria Europei. Numărul victimelor directe: peste 100.000 de mici investitori italieni, plus deținători internaționali de obligațiuni în valoare de circa 1,5 miliarde de dolari doar în Statele Unite.
Piesa centrală de recuzită: o scrisoare falsificată prin care se atesta că o filială din Insulele Cayman deținea 4,9 miliarde de dolari într-un cont la Bank of America. Un cont care, avea să confirme banca, „nu există și nu a existat niciodată”.
Protagonist: Calisto Tanzi, fondator și președinte, băiatul din Collecchio care a transformat lăptăria bunicului într-un imperiu global și apoi într-un studiu de caz predat la orice facultate de economie care se respectă.
Portretul gulerului alb
Ca să înțelegi Parmalat, trebuie să înțelegi întâi omul care nu părea deloc genul. Calisto Tanzi s-a născut în 1938, în Collecchio, un loc unde toată lumea știa pe toată lumea. La 22 de ani a abandonat facultatea și a preluat mica firmă de lapte a bunicului. În 1961 a fondat Parmalat, mizând pe o idee simplă și, la vremea aceea, aproape revoluționară în Italia: laptele UHT, ambalat în cutii de carton, care se putea păstra luni de zile fără frigider. Laptele care nu se strica. O metaforă pe care istoria avea s-o savureze mai târziu.
Ideea a mers. Peste patru decenii, grupul Parmalat ajunsese la circa 130 de fabrici răspândite pe tot globul, de la Italia la Brazilia, Venezuela și Australia. Era o companie listată la bursa din Milano, un simbol al capitalismului familial italian care reușise să devină multinațional fără să-și piardă rădăcinile.
Tanzi însuși era imaginea contrariului aventurierului financiar. Discret, credincios, atașat de orașul natal, un domn în vârstă cu aer de patriarh de provincie mai degrabă decât de rechin de pe Wall Street. Nu locuia într-un penthouse din Manhattan; locuia lângă fabrică. Tocmai această respectabilitate — de om care făcuse avere din lapte, nu din speculații — a fost cel mai bun ambalaj al schemei. Nimeni nu se teme de un producător de iaurt.
Sub carcasa asta cumsecade, imperiul crescuse însă în direcții care nu aveau nicio legătură cu produsele lactate. Tanzi cumpărase clubul de fotbal Parma, pe care l-a dus în prima ligă și în cupele europene. Deținea o agenție de turism, Parmatour, și un post de televiziune, Odeon TV. Sponsoriza echipe de schi și chiar o scuderie de Formula 1. Fiecare dintre aceste jucării costa bani. Multe dintre ele nu produceau niciunul. Iar banii trebuiau să vină de undeva.
Cum a funcționat schema
Mecanismul Parmalat n-a fost o singură lovitură genială, ci o acumulare răbdătoare de minciuni, cusute una peste alta timp de peste un deceniu. Principiul de bază era clasic și îngrozitor de simplu: compania pierdea bani pe operațiunile ei reale, iar în loc să recunoască pierderile, le acoperea inventând active care nu existau.
Ca să facă asta, Tanzi și oamenii lui — în special directorul financiar Fausto Tonna, arhitectul tehnic al inginereriei — au construit o rețea de zeci de societăți-fantomă offshore. Aceste companii nu produceau nimic. Rolul lor era pur cosmetic: să apară în bilanțuri ca deținătoare de numerar, creanțe și investiții, umflând averea grupului exact atât cât era nevoie ca să echilibreze datoriile reale.
Vedeta acestui univers de carton era Bonlat, o filială înregistrată în Insulele Cayman. În conturile Bonlat figura, negru pe alb, suma de aproape 4 miliarde de euro — echivalentul a 4,9 miliarde de dolari — presupus depozitată la Bank of America. Ca dovadă, exista o scrisoare bancară cu antet oficial, semnătură și tot tacâmul. Singura problemă era că documentul fusese fabricat. Nu existau nici banii, nici contul.
Trucurile contabile mărunte completau tabloul. Aceleași facturi erau înregistrate de mai multe ori, ca să pară că vânzările sunt mai mari decât în realitate. Datorii erau mutate din bilanț în societăți offshore, unde ochiul investitorului nu ajungea. Creanțe care nu aveau să fie încasate niciodată figurau la valoare integrală. Fiecare truc, luat separat, era o falsificare relativ modestă; adunate și repetate an de an, au produs cea mai mare gaură contabilă văzută vreodată în Europa.
Paralel, grupul se împrumuta masiv de pe piețele internaționale, emițând obligațiuni pe bandă rulantă. Fluxul funcționa astfel: bani noi împrumutați de la investitori acopereau găurile lăsate de banii vechi, iar bilanțul falsificat convingea următoarea tranșă de investitori că totul era în ordine. Era, în esență, o schemă Ponzi deghizată în multinațională de lapte — cu deosebirea că avea fabrici adevărate, angajați adevărați și un produs real pe rafturi, ceea ce o făcea infinit mai greu de bănuit. Un fond mutual de tip Cayman, Epicurum, servea drept sac fără fund în care se puteau muta pierderile atunci când cifrele deveneau incomode. Când analiștii au început să întrebe ce este, mai exact, acest Epicurum, primele crăpături au apărut în fațadă.
Iar între toate acestea, o parte din bani lua pur și simplu drumul familiei. Tanzi a recunoscut ulterior în fața procurorilor că a deviat circa 620 de milioane de dolari din casieria companiei către afacerile de turism ale familiei, care pierdeau bani constant. În total, s-a estimat că a delapidat în jur de 800 de milioane de euro. Laptele care nu se strica hrănea, printre altele, o agenție de vacanțe care nu producea decât facturi.
Cine a plătit
Aici trebuie coborât tonul, fiindcă spre deosebire de multe fraude corporative în care victimele sunt fonduri de investiții abstracte, la Parmalat au plătit oameni pe care i-ai fi putut întâlni la coadă la brutărie. Obligațiunile Parmalat fuseseră vândute agresiv către investitori mărunți italieni ca plasament „sigur”: doar o companie de lapte, ce se poate întâmpla. Peste 100.000 de mici deponenți și-au văzut economiile evaporate în câteva zile. Mulți erau pensionari care cumpăraseră titluri Parmalat pentru că băncile lor de cartier le recomandaseră ca alternativă cuminte la depozitul bancar.
Se poate spune, cu tristețe, că au avut încredere în cea mai plictisitoare companie din portofoliu — și tocmai plictiseala aceea i-a costat tot. Peste ocean, investitori americani rămăseseră cu obligațiuni și note în valoare de circa 1,5 miliarde de dolari, iar Comisia americană pentru valori mobiliare avea să dea Parmalat în judecată pentru „supraevaluarea grosolană” a activelor.
La coada lungă a pagubelor s-au adăugat zeci de mii de angajați ale căror locuri de muncă atârnau de o companie despre care aflaseră, brusc, că era în bună parte fictivă.
De ce a durat atât
Întrebarea care revine la fiecare episod al acestei rubrici este și aici cea mai incomodă: cum a rezistat schema treisprezece ani sub ochii tuturor?
Răspunsul are mai multe straturi, iar unul dintre ele privește direct arhitectura de control care ar fi trebuit să prindă exact acest gen de fraudă. Italia introdusese o lege menită să sporească independența auditării: rotația obligatorie a auditorului la fiecare nouă ani. În 1999, Parmalat a schimbat deci auditorul principal al grupului, trecând de la Grant Thornton la Deloitte. În teorie, un ochi nou pe registre. În practică, Grant Thornton a rămas să auditeze o parte dintre filiale — inclusiv, ce coincidență, tocmai Bonlat, cutia din Cayman în care era ascunsă gaura. Reforma care trebuia să aducă transparență a lăsat piesa cea mai compromisă în mâinile aceluiași auditor de dinainte.
Un partener Grant Thornton avea să admită ulterior că ajutase conducerea financiară a Parmalat să ascundă problemele tocmai de noul auditor, Deloitte. Cu alte cuvinte, mecanismul de siguranță fusese transformat într-un complice.
Mai există un detaliu care merită menționat sec, fără comentariu. Bank of America comunicase auditorilor de la Grant Thornton, încă din noiembrie 2003, că documentul care atesta miliardele din Cayman era un fals. Prăbușirea publică a companiei avea să vină abia în a doua jumătate a lui decembrie. Cititorul poate calcula singur câte săptămâni au trecut între momentul în care s-a știut că actul e fabricat și momentul în care s-a spus asta cu voce tare.
La aceasta se adaugă complicitatea tăcută a unui sistem întreg: bănci de investiții care au încasat comisioane grase din emisiunile de obligațiuni fără să pună întrebări incomode, analiști care recomandau titlul, agenții de rating care i-au menținut nota mult după ce semnalele deveniseră vizibile. Într-o companie de lapte, se pare, nimeni nu se grăbește să caute cadavre.
Și mai există un factor pe care specialiștii în guvernanță corporativă îl subliniază ori de câte ori vine vorba de Parmalat: structura de putere. Consiliul de administrație era populat cu apropiați și membri ai familiei, într-o companie unde Tanzi era, simultan, fondator, președinte și acționar dominant. Nu exista un contrapunct real, nimeni cu autoritatea și interesul de a-l contrazice pe patriarh. Într-o structură în care cel care conduce este și cel care controlează, și cel care beneficiază, întrebarea „cine păzește paznicul?” primește un răspuns simplu: nimeni.
Căderea
Sfârșitul a venit repede, așa cum vin întotdeauna sfârșiturile clădirilor construite pe hârtie. În toamna lui 2003, presiunea se acumulase. Investitorii cereau explicații despre fondul Epicurum. Compania, care pretindea că are miliarde în numerar, s-a trezit brusc incapabilă să ramburseze o emisiune de obligațiuni relativ modestă — semnalul clasic că numerarul din bilanț era o iluzie optică.
Pe 19 decembrie 2003, totul s-a rupt. Parmalat a fost nevoită să recunoască public că cei 4,9 miliarde de dolari despre care jura că se află în contul Bonlat de la Bank of America pur și simplu nu existau. Nu fuseseră cheltuiți, nu fuseseră furați dintr-un seif — nu fuseseră niciodată acolo. Banca americană a confirmat, cu o formulare care avea să rămână în manuale: contul acela nu a existat vreodată.
Pe 24 decembrie, de Ajun, Parmalat a intrat în faliment. Trei zile mai târziu era declarată oficial insolventă. Imperiul construit în patru decenii s-a dezintegrat în mai puțin de o săptămână. Tanzi a fost arestat și a început să vorbească: da, existau falsificări; da, mutase bani către afacerile familiei; da, gaura era de ordinul a 10 miliarde de dolari, în mare parte sub formă de conturi bancare inexistente.
Ancheta care a urmat a scos la iveală amploarea reală a dezastrului — o datorie de aproape 18 miliarde de dolari, de opt ori mai mare decât recunoscuse compania cu doar câteva luni înainte. Auditul nu descoperea o companie cu probleme; descoperea o companie care era, în bună parte, o operă de ficțiune.
Sentința și ce a rămas după
Justiția italiană, cunoscută pentru ritmul ei propriu, și-a luat timpul, dar a ajuns la destinație. Procesele s-au întins ani de zile și pe mai multe fronturi, la Milano și la Parma.
În decembrie 2008, un tribunal din Milano l-a condamnat pe Tanzi la 10 ani de închisoare pentru manipularea pieței și fraudă. Curtea de Casație avea să reducă ulterior pedeapsa la 8 ani și o lună. Separat, la Parma, a fost condamnat pentru bancrută frauduloasă și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni la o pedeapsă și mai grea. A fost încarcerat în mai 2011 — la aproape opt ani după prăbușire. A fost obligat, pe hârtie, să plătească despăgubiri de ordinul miliardelor, sume pe care nimeni nu se aștepta realist să le vadă vreodată integral.
A urmat un epilog aproape romanesc. În decembrie 2009, autoritățile italiene au descoperit că Tanzi ascunsese, prin casele unor prieteni, o colecție secretă de artă: nouăsprezece lucrări semnate Picasso, Monet, Van Gogh și alți mari maeștri, evaluate la peste 100 de milioane de euro. Omul care jurase că nu mai are bani colecționase în tăcere capodopere. Tablourile care nu figuraseră în niciun bilanț au fost, poate, singurele active reale rămase din tot imperiul.
Calisto Tanzi a murit pe 1 ianuarie 2022, la 83 de ani, în Parma, orașul de lângă Collecchio de unde plecase. Compania Parmalat, ca marcă, a supraviețuit fondatorului ei: restructurată, preluată în cele din urmă de grupul francez Lactalis, cutiile de lapte au rămas pe rafturi, indiferente la furtuna care le purtase numele.
Rămâne o singură ironie pe care istoria a servit-o fără să vrea. Produsul care a făcut faima lui Tanzi era laptele UHT — laptele tratat termic special ca să nu se strice, care rezistă luni întregi fără să dea semne de alterare. Contabilitatea companiei funcționase, timp de treisprezece ani, după exact același principiu. Diferența e că, la un moment dat, cineva a deschis în sfârșit cutia.