Cel Mai Premiant Pușcăriaș: Lai Changxing — Țăranul care a cumpărat jumătate din vama Chinei și a scăpat 12 ani pentru că era prea valoros ca să fie executat

Sunt contrabandiști care trec o marfă peste graniță. Și sunt contrabandiști care, în loc să treacă marfa pe lângă vamă, cumpără vama. Lai Changxing face parte din a doua categorie și rămâne, probabil, cel mai eficient investitor în resurse umane din istoria recentă a Chinei.

La apogeu, în a doua jumătate a anilor ’90, compania lui aducea în China petrol, mașini și țigări pe o schemă care, potrivit anchetatorilor, a lipsit statul chinez de aproximativ 23 de miliarde de yuani în taxe vamale — în jur de 3,6 miliarde de dolari la cursul de atunci. Valoarea totală a mărfii trecute prin sistem a fost estimată la aproximativ 10 miliarde de dolari. La un moment dat, prin firmele lui trecea în jur de o șesime din importul de petrol al celei mai populate țări din lume.

Asta nu se face cu o barcă și doi oameni de încredere. Asta se face cu vameși, cu poliție, cu primărie, cu marină și cu un adjunct al ministrului de interne. Adică exact ce a cumpărat Lai.

Iar când Beijingul a trimis, în sfârșit, trei sute de anchetatori să rezolve problema, Lai era deja în avion spre Hong Kong. De acolo, în Canada. Unde avea să rămână doisprezece ani, apărat de un argument juridic pe care nici cel mai creativ avocat român nu l-ar fi visat: nu mă puteți trimite acasă, pentru că acasă m-ar împușca.

Și, timp de doisprezece ani, argumentul a ținut.

Fișa de pușcărie

Rubrica aceea de la final merită citită de două ori. Peste zece oameni au fost condamnați la moarte în dosarul construit în jurul lui Lai Changxing — inclusiv șeful vămii din Xiamen. Lai însuși, adică omul care i-a cumpărat pe toți, a primit închisoare pe viață. Motivul acestei aritmetici ciudate nu ține de compasiune. Ține de un formular semnat la Ottawa. Vom ajunge acolo.

Portretul omului: al optulea copil dintr-o familie care nu avea ce mânca

S-a născut pe 15 septembrie 1958, în satul Shaocuo din Jinjiang, provincia Fujian. 1958 nu e un an oarecare în China — e anul în care începe Marele Salt Înainte, experimentul economic care avea să producă una dintre cele mai grave foamete din istoria omenirii. Lai a fost unul dintre cei opt copii ai unei familii de țărani săraci. A făcut trei clase. A muncit la câmp, apoi ca ucenic la un atelier, apoi ca sudor.

Nu vorbea engleză. Nu vorbea nici mandarină ca lumea — vorbea dialectul din Fujian. Nu avea studii, nu avea capital, nu avea relații. Avea, în schimb, două lucruri care s-au dovedit suficiente: un simț comercial aproape animalic și o înțelegere foarte precisă a faptului că în China anilor ’90 cel mai rentabil activ de pe piață nu era pământul, nici fabrica, nici licența. Era omul cu ștampila.

A început mic, cu o afacere de piese auto și textile. În 1991 s-a mutat la Hong Kong, unde a învățat mecanica reală a comerțului internațional. Iar în 1994 s-a întors la Xiamen — Zona Economică Specială, port, vamă, aeroport, tot ce-i trebuie unui om cu idei — și a fondat Grupul Yuanhua.

Ce a urmat nu se poate descrie altfel decât ca o ascensiune de personaj din Fitzgerald, dacă Gatsby ar fi avut acces la un port de mare adâncime. Până în 1996, la doi ani de la înființarea firmei, Lai cumpărase echipa de fotbal a orașului Xiamen, construise un hotel de 30 de etaje, ridicase o replică turistică a Orașului Interzis și începuse lucrările la Centrul Internațional Yuanhua — un turn de 88 de etaje care urma să fie cea mai înaltă clădire din provincie.

Optzeci și opt. În numerologia chineză, cifra norocoasă prin excelență. Turnul a rămas neterminat. Există o lecție acolo, dar nu una pe care Lai să fi avut timp s-o citească.

Cronologia: cum se cumpără o vamă, la cheie

1994. Se înființează Yuanhua. Modelul de afaceri e simplu de descris și complicat de executat: marfă de mare valoare și puternic taxată — petrol, mașini, țigări, uleiuri vegetale, echipamente — intră prin portul Xiamen declarată drept altceva, sau pur și simplu nedeclarată. Diferența dintre taxa datorată și taxa plătită se împarte între Lai și oamenii care semnează hârtiile.

1994–1999. Volumul crește exponențial. Lai nu mituiește punctual, la nevoie. Construiește o infrastructură de mită. Oamenii lui nu sunt plătiți per transport, ci sunt integrați: primesc case, mașini, bani pentru amante, locuri la masă, protecție reciprocă. Este ceea ce cercetătorii au numit ulterior „corupție colectivă” — un sistem în care nu există un corupt și un corupător, ci o rețea în care toți sunt în aceeași barcă și nimeni nu are interesul să vorbească, pentru că toți se scufundă împreună.

Conacul Roșu. Piesa centrală a operațiunii, și motivul pentru care cazul a rămas în memoria publică chineză. O clădire de șase etaje din cărămidă roșie, în districtul Huli din Xiamen, aparent un hotel obișnuit. În realitate, un aparat de compromitere: camere de oaspeți, saune, karaoke, restaurant, saloane private. Oficialii erau invitați, întreținuți, distrați și — potrivit relatărilor din presa chineză și din Hong Kong — filmați.

Ideea nu era doar să-i cumperi. Ideea era ca, după prima vizită, să nu mai poată pleca.

Metoda funcționa cu o eficiență deprimantă. Yang Qianxian, șeful vămii din Xiamen — adică exact omul care ar fi trebuit să fie ultima barieră — a primit de la Lai zece milioane de yuani, plus locuințe în Xiamen și Hong Kong. Lan Fu, viceprimarul orașului, era în aceeași rețea. La fel, oameni din poliția de frontieră, din marina militară, din administrația portuară.

Iar apoi lista a urcat.

Li Jizhou. Adjunct al ministrului securității publice al Chinei. Adică unul dintre cei mai importanți oameni din aparatul de ordine al țării. Și — detaliul care transformă cazul din scandal în satiră — adjunct al șefului grupului național de luptă împotriva contrabandei.

Da. Omul pus de stat să conducă lupta împotriva contrabandei lucra pentru contrabandist. Acuzațiile aduse ulterior au fost că a luat mită masivă de la Lai și că a blocat activ anchetele care se apropiau de Xiamen.

Dacă vă întrebați cum a rezistat Lai Changxing cinci ani fără să fie deranjat, acesta e răspunsul complet. Nu s-a ascuns de autorități. Autoritățile erau ale lui.

Aprilie 1999. Sfârșitul începe cu o scrisoare anonimă trimisă la Beijing. Premierul Zhu Rongji, un om cu o reputație de rigiditate pe care Fujianul o subestimase considerabil, ordonă formarea unui grup special de anchetă. Dosarul primește numele de cod „Cazul major 4-20″, după data deschiderii: 20 aprilie 1999.

În august, la Xiamen ajung câteva sute de anchetatori ai Comisiei Centrale de Disciplină, trimiși direct de la Beijing. Nu localnici. Nu oameni din provincie. Nimeni din regiune nu mai era considerat utilizabil — și, sincer, era o evaluare corectă.

14 august 1999. Lai Changxing pleacă din Xiamen. Trece în Hong Kong. De acolo, cu soția Tsang Ming Na și cei trei copii, pe viză de turist, ajunge în Canada.

Anchetatorii veniseră. Marfa era acolo. Registrele erau acolo. Conacul Roșu era acolo. Omul, nu.

De ce a rezistat atât: un dosar de refugiat și o problemă filosofică canadiană

Aici povestea se mută din China în Vancouver și devine, brusc, mult mai amuzantă decât ar trebui.

Lai a cerut azil politic în Canada. Argumentul, susținut cu perseverență de avocați foarte buni timp de peste un deceniu, a fost următorul: sunt o victimă a unei lupte politice interne din Partidul Comunist Chinez, iar dacă mă trimiteți înapoi voi fi torturat și executat.

Partea a doua a argumentului avea o problemă: era, în esență, adevărată. China executase deja oameni în același dosar. Iar Canada, prin jurisprudența Curții Supreme, nu poate extrăda sau deporta o persoană într-o țară unde riscă pedeapsa capitală sau tortura.

Rezultatul: cel mai căutat om din China a stat doisprezece ani în Columbia Britanică, ținut acolo nu de vreo lacună, ci de un principiu de drepturile omului pe care Canada îl ia în serios. Beijingul a fost nevoit să negocieze, an după an, garanții diplomatice formale — asigurări scrise că Lai nu va fi condamnat la moarte și nu va fi torturat.

Între timp, Lai nu a dus o viață de pustnic. A cumpărat o vilă în Vancouver. A fost văzut prin cazinouri — la cazinoul din Niagara a ajuns, potrivit presei canadiene, de peste treizeci de ori, cu statut de client VIP. A dat interviuri. A deschis un restaurant. A devenit un personaj recognoscibil al comunității chineze din oraș, într-un amestec de notorietate și jenă publică pe care puțini fugari și-l pot permite.

Acasă, în schimb, mașina judiciară mergea la turație maximă. Peste 600 de oficiali au fost anchetați. Aproximativ 300 au ajuns în fața instanțelor. În 2001, instanțe de mai multe niveluri au pronunțat 167 de sentințe împotriva a 269 de inculpați. Peste zece condamnări la moarte, inclusiv pentru șeful vămii Yang Qianxian. Li Jizhou, adjunctul de ministru, a primit condamnare la moarte cu suspendare — formula chineză care, în practică, se transformă de obicei în detenție pe viață.

Familia lui Lai a plătit și ea. Frații lui au fost arestați; unul dintre ei a rămas parțial paralizat în urma detenției, potrivit relatărilor din presa internațională.

Deci: vameșii lui, executați. Adjunctul de ministru, condamnat la moarte cu suspendare. Frații, în închisoare. Iar el, la cazinou în Niagara, membru VIP.

Cererea de statut de refugiat i-a fost respinsă în 2002. A făcut contestații. A pierdut. A făcut altele. A pierdut și acelea. Sistemul canadian de căi de atac, combinat cu un dosar în care riscul de execuție era real și documentat, a produs o tergiversare de aproape un deceniu după prima respingere.

Căderea: un formular semnat la Ottawa

În iulie 2011, Curtea Federală de la Vancouver respinge ultima cale de atac. Evaluarea de risc, făcută pe baza garanțiilor diplomatice obținute de la Beijing, concluzionează că Lai nu se află în pericol iminent de execuție sau tortură.

Pe 22 iulie 2011, Lai Changxing este urcat într-un avion spre Beijing. Este arestat la coborâre. Doisprezece ani de proceduri se încheie în câteva ore.

Procesul are loc în aprilie 2012, la Tribunalul Popular Intermediar din Xiamen — în orașul pe care îl cumpărase practic în întregime cu un deceniu și jumătate mai devreme. Pe 18 mai 2012 vine sentința: închisoare pe viață pentru contrabandă, 15 ani pentru dare de mită, executate contopit, plus confiscarea întregii averi personale.

Și aici e miezul întregii povești. China nu l-a condamnat pe Lai la moarte — deși executase peste zece dintre oamenii pe care el îi corupsese — pentru că nu putea. Garanțiile date Canadei erau condiția fără de care nu l-ar fi primit înapoi niciodată. Beijingul a trebuit să aleagă între răzbunare și recuperare, și a ales recuperarea.

Rezultă un clasament moral pe care nicio instanță nu și l-a dorit: oamenii cumpărați au fost împușcați, iar cumpărătorul a primit viață. Nu pentru că ar fi fost mai puțin vinovat, ci pentru că a fugit mai bine.

Moștenirea: manualul și cicatricea

Cazul Yuanhua a rămas, timp de aproape două decenii, cel mai mare dosar de criminalitate economică din istoria Republicii Populare Chineze. Consecințele lui se simt și azi, pe trei paliere.

Primul: a schimbat modul în care China își vânează fugarii. Umilința de a negocia doisprezece ani cu Ottawa pentru un singur om a produs programe precum „Vânătoarea de vulpi” și „Plasa cerului” — operațiuni sistematice de repatriere a fugarilor economici, cu tratate de extrădare, cooperare internațională și, uneori, metode mult mai discutabile. Lai Changxing a fost cazul-test. A fost și motivul.

Al doilea: a demonstrat că pedeapsa capitală poate fi un handicap operațional. Argumentul care l-a ținut pe Lai liber doisprezece ani a fost exact severitatea sistemului din care fugise. Este unul dintre puținele cazuri documentate în care o țară a fost nevoită să-și limiteze formal propria justiție ca să obțină un inculpat — o ironie pe care juriștii chinezi o discută și azi, de obicei cu voce joasă.

Al treilea, și cel mai durabil: Conacul Roșu a intrat în limbaj. În China, expresia funcționează ca metaforă pentru mecanismul prin care un privat își construiește propria administrație publică. Nu mituind pe cine trebuie, ci compromițând sistematic pe toată lumea care contează, până când statul, pe o anumită felie geografică, devine un departament al firmei.

Xiamen și-a revenit. Turnul de 88 de etaje a fost preluat, redesenat și terminat de alții. Echipa de fotbal a supraviețuit. Replica Orașului Interzis a rămas atracție turistică. Yang Qianxian nu a mai apucat nimic din toate astea.

Iar Lai Changxing — al optulea copil al unei familii de țărani care a făcut trei clase, a construit un imperiu de zece miliarde de dolari și l-a pierdut integral — își execută pedeapsa pe viață într-o închisoare din provincia în care s-a născut. Fără avere, fără firmă, fără turn.

A rămas cu un singur lucru: recordul. Nimeni, nici înainte, nici după, nu a reușit să cumpere o vamă întreagă și să plece viu din poveste.

Sursele articolului: Wikipedia — Lai Changxing · South China Morning Post — From Red Mansion to a prison cell · South China Morning Post — Welcome to the House of Sin · SCMP — Former security vice-minister in dock over ‘bribes from kingpin’ · Al Jazeera — China jails fugitive smuggler for life · Al Jazeera — Canada deports China’s most wanted man · CBC News — Chinese smuggler who fled to B.C. gets life sentence · The Globe and Mail — Lai’s sentencing marks the end of China’s Great Gatsby · NBC News — $10 billion smuggling ring · TIME — Smuggler’s Blues · Journal of Contemporary China — The Rise of Collective Corruption in China: the Xiamen smuggling case