Manualul Gulerelor Albe: Dennis Kozlowski, directorul care a tratat o companie de 100.000 de angajați ca pe un cont personal

Pe scurt

  • Leo Dennis Kozlowski, director general al conglomeratului industrial Tyco International între 1992 și iunie 2002, a fost condamnat pe 17 iunie 2005 de un juriu din New York pentru 22 din 23 de capete de acuzare, printre care furt calificat, falsificarea registrelor contabile, fraudă cu valori mobiliare și asociere în vederea comiterii de infracțiuni.
  • Acuzarea i-a imputat lui Kozlowski și directorului financiar Mark Swartz însușirea a 81 de milioane de dolari în bonusuri neautorizate de consiliul de administrație, cumpărarea de tablouri cu 14,725 milioane de dolari din banii companiei și plata unui „comision de intermediere” de 20 de milioane de dolari fostului administrator Frank E. Walsh Jr.
  • Pe 19 septembrie 2005, judecătorul Michael Obus, de la Curtea Supremă a statului New York din Manhattan, i-a condamnat pe amândoi la între 8 ani și 4 luni și 25 de ani de închisoare; Kozlowski a primit în plus o amendă de 70 de milioane de dolari, iar Swartz una de 35 de milioane de dolari.
  • Acțiunile Tyco au scăzut de la 21,95 dolari, cursul de închidere din 31 mai 2002, la un minim de 6,98 dolari pe 25 iulie 2002, potrivit documentelor depuse de companie la Securities and Exchange Commission (SEC) și relatărilor Forbes din septembrie 2002.
  • Tyco International a vărsat 2,975 miliarde de dolari într-un fond de despăgubire a acționarilor, la care auditorul său, PricewaterhouseCoopers, a adăugat 225 de milioane de dolari; tranzacția a fost aprobată definitiv pe 19 decembrie 2007 de Tribunalul Federal din New Hampshire.

CV-ul fraudei

Numele: Leo Dennis Kozlowski, născut pe 16 noiembrie 1946 la Newark, New Jersey.

Funcția: angajat la Tyco din 1975, director general din 1992 până la demisia din 3 iunie 2002.

Compania: Tyco International, conglomerat industrial cu sediul fiscal în Bermuda și operațional mutat în 1999 din Exeter, New Hampshire, la Boca Raton, Florida — exact acolo unde directorul general avea casă.

Mecanismul: bonusuri pe care consiliul de administrație nu le aprobase, împrumuturi pentru angajați transformate în donații către sine, un program de relocare folosit pentru case de vacanță și un comision secret plătit propriului președinte al comitetului de remunerare.

Suma: 170 de milioane de dolari, potrivit rechizitoriului Parchetului din Manhattan; 575 de milioane de dolari obținuți din vânzarea de acțiuni în perioada incriminată, potrivit CNN/Money.

Nota de plată finală: 134 de milioane de dolari restituire către Tyco și 105 milioane de dolari amenzi către statul New York, plătite de cei doi condamnați împreună, potrivit avocaților lor citați de NBC News.

Simbolul: o perdea de duș din baia camerei de serviciu a apartamentului său din Manhattan, evaluată la 6.000 de dolari în majoritatea relatărilor și la 16.000 de dolari în alte materiale ale NBC News.

Portretul gulerului alb

Dennis Kozlowski nu a venit din lumea bună. Mama lui, Agnes, lucrase la Poliția din Newark și apoi ca agent de traversare în fața școlilor; tatăl, Leo Kelly Kozlowski, la compania de transport public. A studiat la Seton Hall University, o universitate catolică din New Jersey, și a intrat la Tyco în 1975, pe vremea când compania era un producător anonim de componente industriale, nu un conglomerat.

În 1992 a ajuns director general, iar în următorul deceniu a construit prin achiziții succesive una dintre cele mai lăudate mașini de creștere din America. Tyco cumpăra companii într-un ritm pe care analiștii nu mai reușeau să îl urmărească: sisteme de securitate, echipamente medicale, cabluri submarine, supape industriale. Culmea a fost preluarea grupului financiar The CIT Group, finalizată în iunie 2001 pentru 9,2 miliarde de dolari, potrivit comunicatului SEC din 17 decembrie 2002.

Presa financiară l-a numit „Deal-a-Month Dennis”. Era, la începutul anilor 2000, unul dintre cei mai bine plătiți directori din Statele Unite — ceea ce face și mai interesantă întrebarea de ce avea nevoie să fure. În 2002, chemat să explice pachetul său de compensare, Kozlowski a numit-o în fața juriului „confuză” și „aproape jenant de mare”. Era adevărat. Nu era, însă, și suficient.

Portretul public s-a construit în jurul lucrurilor cumpărate, nu al schemei. Apartamentul din New York, cumpărat de companie cu 18 milioane de dolari și ajuns, cu amenajări, la peste 30 de milioane. Un suport de umbrele pentru câine de 15.000 de dolari, dezvăluit de Financial Times în septembrie 2002. Perdeaua de duș. Și petrecerea: în 2001, pentru a 40-a aniversare a celei de-a doua soții, Karen Mayo Kozlowski, o săptămână în Sardinia, cu sculptură de gheață reprezentând „David”-ul lui Michelangelo urinând vodcă Stolichnaya și concert privat al lui Jimmy Buffett. Factura: 2 milioane de dolari, din care Tyco a achitat jumătate, potrivit NBC News. Pe înregistrarea video prezentată ulterior juriului, Kozlowski explică invitaților că evenimentul va scoate la iveală o „competență de bază” a Tyco: capacitatea de a petrece serios.

Cum a funcționat schema

Spre deosebire de Enron sau WorldCom, cazul Tyco nu a fost, în esență, o fraudă contabilă. Kozlowski și Swartz nu au fost acuzați de inventarea unor profituri inexistente. Au fost acuzați de ceva mult mai simplu, aproape mecanic: au scos bani din companie pe căi care existau deja și erau, pe hârtie, legitime.

Bonusurile fără consiliu. Cea mai directă metodă. Acuzarea a susținut că Kozlowski a încasat 81 de milioane de dolari în bonusuri pe care consiliul de administrație nu le aprobase niciodată, potrivit rechizitoriului reluat în relatările despre condamnarea din 17 iunie 2005. Apărarea a susținut că administratorii și auditorii știau. Cinci foști administratori Tyco au declarat în instanță că nu știau.

Programul KEL. Tyco avea un „Key Employee Loan Program”, un mecanism legitim prin care angajații-cheie puteau împrumuta bani de la companie pentru a-și plăti impozitele aferente acțiunilor primite ca bonus. Era un instrument de fidelizare, nu un portofel. Potrivit propriilor documente depuse de Tyco la SEC și citate de CNN/Money, Kozlowski a împrumutat aproximativ 62 de milioane de dolari în credite neautorizate și fără dobândă, din care a restituit în jur de 22 de milioane. Restul a fost, în bună parte, iertat — adică transformat în venit, fără ca cineva să îl declare ca venit.

Programul de relocare. Tyco își mutase operațiunile în Florida, așa că avea un program care acoperea costurile mutării angajaților. Kozlowski a extins acest program, fără știrea consiliului, la cinci sau șase directori și o asistentă, în condiții mult mai generoase decât pentru restul angajaților, potrivit documentelor companiei. Banii de relocare au ajuns, printre altele, în imobiliare care nu aveau nicio legătură cu mutarea biroului.

Arta. 14,725 milioane de dolari din banii Tyco au fost folosiți pentru cumpărarea de tablouri, inclusiv lucrări de Renoir și Monet. Picturile au fost livrate la New York, dar documentele au fost întocmite ca și cum ar fi plecat în New Hampshire — statul New Hampshire nu percepe taxă pe vânzări. Această parte a schemei avea să îl coste mai mult decât restul, pentru că ea a declanșat tot.

Comisionul Walsh. Partea cea mai elegantă. Frank E. Walsh Jr. era administrator al Tyco, președinte al comitetului de remunerare — adică omul care decidea cât câștigă Kozlowski — și membru al comitetului de guvernanță corporativă. În 2001, după finalizarea achiziției CIT Group, Kozlowski a dispus plata către Walsh a unui „comision de intermediere” de 20 de milioane de dolari, pentru că acesta aranjase o întâlnire între directorii generali ai celor două companii: 10 milioane în numerar și 10 milioane ca donație către o fundație aleasă de Walsh. Problema, potrivit SEC: documentul de înregistrare depus pentru tranzacție declara explicit că nimeni în afară de Lehman Brothers și Goldman Sachs nu avea dreptul la vreun comision. Walsh semnase acel document. „Acționarii i-au încredințat responsabilitatea de a le apăra interesele în sala de consiliu a Tyco și în biroul directorului general. În schimb, domnul Walsh a luat el însuși o compensație secretă și i-a ținut pe aceiași acționari în întuneric”, a declarat Thomas C. Newkirk, director asociat al Diviziei de Aplicare a SEC, în comunicatul din 17 decembrie 2002.

Toate aceste mecanisme aveau o trăsătură comună: nu presupuneau falsificarea cifrelor companiei. Presupuneau doar ca nimeni să nu citească atent anexele. Ceea ce, timp de un deceniu, nu s-a întâmplat.

Cine a plătit

Acționarii Tyco, în primul rând — iar lista acționarilor unui conglomerat din indicele S&P 500 nu e o listă de speculatori. Erau fonduri de pensii, planuri de economii ale angajaților, fonduri mutuale deținute de oameni care nu auziseră în viața lor de un program KEL.

Cifrele sunt documentate. Acțiunea Tyco a închis la 21,95 dolari pe 31 mai 2002 și la 16,45 dolari pe 4 iunie, în jurul datei la care Kozlowski a fost pus sub acuzare, potrivit raportului 8-K depus de companie la SEC. CNN/Money a relatat pe 6 iunie 2002 o nouă scădere, de 31% într-o singură ședință, până la cel mai redus nivel din șase ani. Forbes a consemnat în septembrie 2002 un minim de 6,98 dolari, atins pe 25 iulie. Pentru un acționar care intrase la începutul anului, aceasta înseamnă aproximativ două treimi din bani, dispărute într-un semestru.

Tyco International a plătit pentru a închide subiectul: 2,975 miliarde de dolari într-un fond destinat majorității pretențiilor acționarilor, potrivit Washington Post. Auditorul PricewaterhouseCoopers s-a alăturat tranzacției cu 225 de milioane de dolari. Totalul, peste 3,2 miliarde de dolari, a încheiat un litigiu de patru ani, aprobat definitiv pe 19 decembrie 2007. Separat, pe 17 aprilie 2006, Tyco a acceptat să plătească SEC o penalitate civilă de 50 de milioane de dolari și 1 dolar cu titlu de restituire, fără să recunoască și fără să nege acuzațiile — aici fiind vorba despre supraevaluarea venitului operațional cu cel puțin 500 de milioane de dolari prin contabilitatea achizițiilor și cu aproximativ 567 de milioane prin deducerea improprie a taxelor de racordare la ADT Security Services.

Se cuvine notat că acționarii și-au recuperat o parte din bani de la companie — adică, în bună măsură, de la ei înșiși, în calitate de proprietari ai ei. Cei 3,2 miliarde au venit din trezoreria Tyco și din asigurarea auditorului, nu din conturile celor doi condamnați.

Au plătit și angajații, dar într-un mod mai greu de cuantificat decât la Enron: Tyco nu a dat faliment. A fost ruptă în bucăți. Conglomeratul a fost divizat succesiv, iar numele a dispărut practic din peisajul corporativ american după fuziunea părților rămase cu Johnson Controls, în 2016. Mașinăria care cumpărase o companie pe lună a fost, în cele din urmă, vândută pe bucăți.

De ce a durat atât

Kozlowski a fost director general din 1992. Schema care l-a trimis la închisoare a funcționat, potrivit acuzării, în principal între 1997 și 2002 — perioada pe care un judecător federal a calificat ulterior drept „perioada de neloialitate”. Adică aproximativ cinci ani.

În acești cinci ani, Tyco a avut un consiliu de administrație, un comitet de remunerare, un comitet de audit, un auditor extern dintre cele patru mari firme globale, un departament juridic intern și obligația de a depune trimestrial documente la SEC. Președintele comitetului de remunerare, cel care ar fi trebuit să verifice dacă bonusurile directorului general sunt autorizate, era Frank E. Walsh Jr. — care, în 2001, a încasat de la directorul general 20 de milioane de dolari. Această coincidență explică o parte din întârziere mai bine decât orice analiză de guvernanță corporativă.

Mecanismul a funcționat și pentru că folosea instrumente reale. Un împrumut din programul KEL apare în registre ca împrumut, nu ca furt. Un bonus apare ca bonus. Un comision de intermediere apare ca cheltuială de tranzacție. Pentru a vedea infracțiunea, cineva trebuia să compare ceea ce scria în registre cu ceea ce aprobase consiliul — iar această comparație nu intra, formal, în atribuțiile nimănui.

Nici piața nu a avut vreun motiv să întrebe. Tyco bătea trimestru după trimestru estimările analiștilor. Un conglomerat care crește și livrează rezultate peste așteptări nu este auditat de jurnaliști, ci intervievat.

Și, în final, Kozlowski nu a fost prins pentru niciunul dintre aceste lucruri. A fost prins pentru taxa pe vânzări.

Căderea

Procurorul districtual al Manhattanului, Robert Morgenthau, investiga în 2002 evaziunea taxei pe vânzări în comerțul cu artă din New York. Metoda era cunoscută: tabloul se cumpără la New York, factura se face pentru o livrare în alt stat, taxa de 8,25% nu se plătește. Pe 3 iunie 2002, Kozlowski a demisionat din funcția de director general al Tyco, invocând „motive personale”. A doua zi a fost pus sub acuzare pentru evaziunea unei taxe pe vânzări de peste un milion de dolari, aferentă unor tablouri, printre care lucrări de Renoir și Monet.

Investigația pentru taxa pe vânzări a deschis însă registrele Tyco. Ceea ce a urmat a fost rapid: în septembrie 2002, Kozlowski, Swartz și consilierul juridic general Mark Belnick au fost puși sub acuzare pentru fraudă; în decembrie 2002, SEC l-a dat în judecată pe Walsh, care a acceptat interdicția permanentă de a fi administrator sau director al unei companii listate și restituirea celor 20 de milioane de dolari.

Primul proces al lui Kozlowski și Swartz s-a încheiat în aprilie 2004 cu anularea procedurii, după ce singurul jurat care insista pe achitare a raportat că primise amenințări — jurata fusese identificată public după ce ar fi făcut un semn „OK” către avocații apărării. Procesul durase șase luni. În iulie 2004, Belnick a fost achitat într-un proces separat.

Al doilea proces a început în ianuarie 2005. Procurorii au renunțat la perdeaua de duș, la petrecerea din Sardinia și la întregul inventar de extravaganțe, construind un dosar mai sec: ce a fost aprobat, ce nu a fost aprobat, cine a semnat. Kozlowski a depus mărturie în apărarea sa, lucru pe care refuzase să îl facă la primul proces. Pe 17 iunie 2005, după 11 zile de deliberări, un juriu format din șase femei și șase bărbați i-a găsit vinovați pe amândoi, pe 22 din 23 de capete de acuzare.

Întrebări frecvente

Cine este Dennis Kozlowski?

Dennis Kozlowski este fostul director general al conglomeratului american Tyco International, funcție pe care a deținut-o între 1992 și iunie 2002. Kozlowski a fost condamnat pe 17 iunie 2005 pentru furt calificat, fraudă cu valori mobiliare, falsificarea registrelor contabile și asociere infracțională, iar pe 19 septembrie 2005 a primit o pedeapsă de între 8 ani și 4 luni și 25 de ani de închisoare.

Ce a furat Kozlowski de la Tyco?

Potrivit acuzării, Dennis Kozlowski și directorul financiar Mark Swartz au însușit 81 de milioane de dolari în bonusuri neaprobate de consiliul de administrație, au folosit 14,725 milioane de dolari din banii companiei pentru cumpărarea de tablouri și au dispus plata unui comision de 20 de milioane de dolari fostului administrator Frank E. Walsh Jr. Parchetul din Manhattan a evaluat prejudiciul total la aproximativ 170 de milioane de dolari.

Cât a stat Kozlowski în închisoare?

Dennis Kozlowski a executat peste șase ani și jumătate în penitenciare din statul New York, la Mid-State Correctional Facility din Marcy și apoi la Lincoln Correctional Facility din New York. Comisia de eliberări condiționate i-a respins cererea în aprilie 2012, a aprobat-o pe 3 decembrie 2013, iar Kozlowski a fost eliberat condiționat pe 17 ianuarie 2014.

Sentința și aftermath

Pe 19 septembrie 2005, judecătorul Michael Obus i-a condamnat pe Kozlowski și Swartz la între 8 ani și 4 luni și 25 de ani de închisoare, cu executare în penitenciar de stat — nu federal. Acuzarea ceruse între 15 și 30 de ani. Cei doi au primit ordin să restituie împreună 134 de milioane de dolari, iar Kozlowski a fost amendat cu 70 de milioane de dolari și Swartz cu 35 de milioane. În iunie 2009, Curtea Supremă a Statelor Unite a refuzat să examineze recursul lor.

Procesul civil a continuat separat. În decembrie 2010, judecătorul federal Thomas Griesa a stabilit, potrivit Reuters, că Kozlowski trebuie să renunțe la întreaga compensație primită în perioada sa de neloialitate, 1997–2002 — aproximativ 500 de milioane de dolari — în temeiul doctrinei din statul New York a „servitorului necredincios” (faithless servant), care prevede că un angajat care își trădează angajatorul pierde retroactiv tot ce a fost plătit în acea perioadă. Dosarul pe taxa pe vânzări, cel care a declanșat totul, s-a închis cu o înțelegere de 21,2 milioane de dolari plătiți statului New York.

În total, Kozlowski a plătit 167 de milioane de dolari în restituiri și amenzi, sumă care, potrivit relatării New York Times din martie 2015, i-a lichidat practic întreaga avere. Moșia de pe insula Nantucket, cumpărată în anii 1990 cu 5 milioane de dolari, a fost scoasă la vânzare din închisoare, în iunie 2006, cu 23 de milioane. Soția pentru care organizase petrecerea din Sardinia a depus cerere de divorț în iulie 2006, câteva luni după condamnare.

Comisia de eliberări condiționate i-a respins cererea în aprilie 2012, iar pe 3 decembrie 2013 i-a aprobat-o. Kozlowski a ieșit din Lincoln Correctional Facility pe 17 ianuarie 2014, după mai bine de șase ani și jumătate de detenție.

Timp de aproape un deceniu, Kozlowski a susținut că e nevinovat. În 2009 declara: „Nu sunt absolut vinovat de acuzații. Nu a existat nicio intenție infracțională. Nimic nu a fost ascuns.” La audierea pentru eliberare condiționată din 2013, versiunea s-a schimbat. „A fost lăcomie, pur și simplu”, a spus el, potrivit Reuters. „Mă simt îngrozitor. Nu pot spune cât de rău îmi pare și cât de profund îmi regret acțiunile.”

În 2015, New York Times l-a găsit într-un apartament cu două dormitoare pe East Side din Manhattan, alături de a treia soție, Kimberly, pe care o cunoscuse vag în anii 1990 și care îi scrisese în închisoare.

Mark Swartz a fost eliberat în octombrie 2013, cu trei luni înaintea lui. Frank E. Walsh Jr. nu a executat pedeapsă cu închisoarea; a restituit cei 20 de milioane de dolari și a rămas interzis pe viață din consiliile companiilor listate. Mark Belnick, achitat. Dintre cei cinci administratori care au declarat în instanță că nu știau nimic despre plățile disputate, niciunul nu a fost acuzat de ceva.

Perdeaua de duș de 6.000 de dolari a intrat în manualele de etică în afaceri și a rămas acolo. Este, probabil, cel mai eficient obiect din istoria jurnalismului economic: a explicat în patru cuvinte ceea ce 22 de capete de acuzare, două procese și 11 zile de deliberări au trebuit să demonstreze în detaliu.

Surse

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *