Pe scurt
- Enron Corporation, companie de energie cu sediul în Houston, Texas, a depus cerere de faliment în baza Capitolului 11 la 2 decembrie 2001, cu active declarate de 63,4 miliarde de dolari — cel mai mare faliment corporativ din istoria Statelor Unite la acea dată.
- Andrew Fastow, director financiar (CFO) al Enron, a construit societăți-vehicul numite Chewco, LJM1, LJM2 și Raptor I–IV, prin care a mutat datoriile companiei în afara bilanțului; potrivit plângerii Securities and Exchange Commission (SEC) depuse la 2 octombrie 2002, LJM2 a investit 30 de milioane de dolari în vehiculul Talon și a primit înapoi 41 de milioane de dolari în jurul datei de 7 septembrie 2000, printr-o înțelegere laterală nedezvăluită.
- Jeffrey Skilling, director general (CEO) al Enron din februarie 2001, a demisionat în august 2001, iar la 25 mai 2006 a fost condamnat de un juriu din Houston pentru 19 capete de acuzare, între care fraudă cu valori mobiliare, conspirație și inducerea în eroare a auditorilor.
- Kenneth Lay, fondatorul și președintele Enron, a murit la 5 iulie 2006, înainte de pronunțarea sentinței; la 17 octombrie 2006, judecătorul federal Sim Lake i-a anulat condamnările și a respins rechizitoriul, invocând regula abaterii prin deces aplicată de Curtea de Apel a Circuitului 5.
- Angajații Enron au pierdut aproximativ 2,1 miliarde de dolari din planurile de pensii 401(k), potrivit National Public Radio (NPR), iar acționarii au recuperat ulterior circa 7,2 miliarde de dolari într-un proces colectiv condus de University of California.
CV-ul fraudei
Compania: Enron Corporation, Houston, Texas. Fondată în 1985 prin fuziunea Houston Natural Gas cu InterNorth.
Obiectul declarat de activitate: transport de gaze naturale prin conducte. Obiectul real de activitate, începând cu anii ’90: tranzacționarea de contracte pe energie, apoi pe orice — bandă de internet, hârtie, drepturi de emisie, vreme.
Cifra de afaceri raportată în 2000: peste 100 de miliarde de dolari. Clasare în topul Fortune: locul 7 între companiile americane.
Distincția: șase ani consecutivi, între 1996 și 2001, revista Fortune a desemnat Enron „cea mai inovatoare companie din America”. Juriul nu a precizat la ce anume.
Instrumentul: contabilitatea mark-to-market, aprobată de SEC pentru Enron în 1992, care îi permitea să înregistreze imediat profitul estimat al unui contract pe douăzeci de ani; și câteva sute de societăți-vehicul cu scop special (special purpose entities, SPE) în care erau depozitate datoriile.
Prejudiciul: aproximativ 20.000 de angajați rămași fără slujbă, 2,1 miliarde de dolari din pensiile lor evaporate, acțiuni care au scăzut de la circa 90 de dolari în august 2000 la sub 1 dolar în decembrie 2001 și o firmă de audit cu 85.000 de angajați în lume dispărută din profesie.
Sfârșitul: Capitolul 11, 2 decembrie 2001.
Portretul gulerului alb
Enron nu a avut un singur guler alb, ci trei, cu roluri distribuite ca într-o piesă bine scrisă.
Kenneth Lay, fondatorul și președintele consiliului de administrație, era fiul unui predicator baptist din Missouri și avea doctorat în economie. Lay a fost omul relațiilor: a militat ani la rând pentru dereglementarea pieței energiei, a cultivat legături la cel mai înalt nivel politic la Washington și a vorbit public, până în ultimele săptămâni, despre soliditatea companiei. Rolul lui în piesă era credibilitatea.
Jeffrey Skilling, absolvent de Harvard Business School și fost consultant McKinsey, a venit la Enron în 1990 și a adus ideea care a schimbat compania: Enron nu trebuia să dețină conducte, ci să tranzacționeze. El a impus și contabilitatea mark-to-market, și sistemul intern de evaluare a angajaților poreclit „rank and yank”, prin care cei mai slab cotați 15% erau concediați anual. Skilling a devenit CEO în februarie 2001, în plină glorie, și a demisionat în august 2001, din „motive personale”, după șase luni. Rolul lui era motorul.
Andrew Fastow, directorul financiar, a fost arhitectul. Fastow a proiectat rețeaua de societăți-vehicul care ținea datoria Enron departe de ochii investitorilor și, în același timp, îi aducea lui bani personal. Potrivit documentelor SEC, Fastow conducea el însuși unele dintre aceste vehicule, în timp ce negocia cu ele în numele Enron — adică era, simultan, cumpărător și vânzător, cu comisioane de ambele părți. Consiliul de administrație al Enron a suspendat de două ori, formal, propriul cod de etică pentru a-i permite acest aranjament. Rolul lui era mecanismul.
Niciunul dintre cei trei nu semăna cu un infractor. Toți trei aveau birouri în turnul de 50 de etaje din centrul Houstonului, cu E-ul înclinat al companiei la intrare, pe care angajații îl numeau „the crooked E” — E-ul strâmb. Porecla a fost inventată ca glumă despre design.
Cum a funcționat schema
Mecanismul Enron a avut două etaje, iar ambele au fost legale la suprafață.
Etajul întâi a fost mark-to-market. În contabilitatea obișnuită, o companie înregistrează venitul când îl încasează. Enron a obținut în 1992 acordul SEC de a folosi, pentru contractele pe energie, metoda valorii juste: putea trece în contul de profit și pierdere, imediat, valoarea actualizată estimată a unui contract pe cincisprezece sau douăzeci de ani. Dacă Enron semna un contract de furnizare pe două decenii, profitul estimat al celor două decenii apărea în trimestrul curent. Estimarea o făcea Enron.
Problema aritmetică este evidentă: odată consumat viitorul, trimestrul următor are nevoie de un viitor nou și mai mare. Enron a început să semneze contracte tot mai exotice — bandă de internet, hârtie, derivate pe vreme — pentru că fiecare contract nou era o injecție imediată de profit raportat. Când realitatea nu confirma estimările, diferența rămânea în bilanț ca pierdere. Aici a intervenit etajul al doilea.
Etajul al doilea au fost societățile-vehicul. Regula contabilă americană a epocii permitea ca o entitate separată să nu fie consolidată în bilanțul companiei-mamă dacă un investitor independent deținea cel puțin 3% din capitalul ei. Fastow a construit sute de astfel de entități — Chewco, LJM Cayman (LJM1), LJM2 Co-Investment, iar apoi vehiculele de „acoperire a riscului” Raptor I, II, III și IV — și le-a vândut activele cu probleme ale Enron. Pe hârtie, Enron își vindea pierderile unui terț și încasa bani. În realitate, terțul era finanțat tot de Enron, iar „independența” lui era o ficțiune menținută de capitaluri minuscule.
Vehiculele Raptor au dus ideea mai departe: trebuiau să „acopere” riscul investițiilor Enron în companii de tehnologie, adică să preia pierderea dacă acțiunile scădeau. Numai că garanția lor era, în cele din urmă, acțiunea Enron însăși. Compania se asigura la ea însăși, cu propriile acțiuni drept poliță, și înregistra operațiunea ca venit. Atâta timp cât acțiunea Enron urca, schema se autosusținea. Când scădea, atât acoperirea cât și activul acoperit se prăbușeau în același timp.
Potrivit plângerii depuse de SEC la 2 octombrie 2002, într-una dintre aceste tranzacții LJM2, vehiculul controlat de Fastow, a investit 30 de milioane de dolari în entitatea Talon, legată de Raptor I, și a primit înapoi 41 de milioane de dolari în jurul datei de 7 septembrie 2000 — capitalul plus un profit garantat de 11 milioane de dolari, pe baza unei înțelegeri laterale nedezvăluite prin care Enron se obliga să-i returneze banii înainte de orice operațiune de acoperire. Comunicatul SEC din ianuarie 2004 descrie explicit acest aranjament ca pe un randament garantat. În limbaj comercial, asta nu se numește investiție.
Cine a plătit
Angajații au plătit primii și cel mai mult. Planurile de pensii 401(k) ale Enron erau investite în proporție covârșitoare în acțiuni Enron — o practică nu doar tolerată, ci încurajată de conducere, care vorbea despre acțiune ca despre un act de loialitate. Potrivit NPR, pierderea totală din pensiile angajaților a fost de aproximativ 2,1 miliarde de dolari. În perioada critică din toamna lui 2001, conturile 401(k) au trecut printr-o perioadă de blocare administrativă, în care angajații nu își puteau vinde acțiunile. Aproximativ 20.000 de oameni au rămas fără slujbă și fără pensie în aceeași lună, înainte de Crăciun.
Acționarii au plătit al doilea. Acțiunea Enron, cotată în jurul a 90 de dolari în august 2000, a ajuns sub 1 dolar, potrivit Encyclopaedia Britannica. Procesul colectiv condus de University of California, în calitate de reclamant principal, s-a încheiat cu recuperări de aproximativ 7,2 miliarde de dolari, din care circa 6,6 miliarde au venit de la trei bănci — JP Morgan Chase, Citigroup și Canadian Imperial Bank of Commerce — potrivit Houston Chronicle. A fost, la data respectivă, cea mai mare sumă recuperată vreodată într-un litigiu american privind valorile mobiliare. Procesul a durat mai bine de șase ani.
Au plătit și 85.000 de angajați ai Arthur Andersen din întreaga lume, dintre care majoritatea nu auziseră niciodată de Raptor. Firma de audit, una dintre cele cinci mari ale lumii, a fost condamnată la 15 iunie 2002 pentru obstrucționarea justiției prin distrugerea de documente legate de Enron și a încetat să mai auditeze companii listate în aceeași vară. Curtea Supremă a Statelor Unite i-a casat condamnarea în unanimitate la 31 mai 2005, pe motiv că instrucțiunile date juriului fuseseră eronate, potrivit NBC News. Casarea a venit la trei ani după ce firma dispăruse. Cei 85.000 nu au fost reangajați.
A plătit și statul California, unde Enron fusese unul dintre actorii crizei energetice din 2000–2001, cu facturi și pene de curent suportate de consumatori obișnuiți.
De ce a durat atât
Enron a funcționat astfel aproximativ șase ani fără ca vreo instituție să ridice mâna.
Auditorul, Arthur Andersen, a semnat situațiile financiare an după an. Andersen încasa de la Enron onorarii atât pentru audit, cât și pentru consultanță — în 2000, onorariile de consultanță le-au depășit pe cele de audit. Auditorul era plătit, printre altele, pentru a consilia structuri pe care tot el trebuia să le verifice.
Agențiile de rating au menținut Enron la calificativ de investiție până în ultimele zile. Degradarea sub pragul investment grade a venit la 28 noiembrie 2001 — cu patru zile înainte de faliment.
Analiștii de pe Wall Street au recomandat acțiunea până în toamna lui 2001. Când Skilling a fost întrebat, într-o teleconferință din aprilie 2001, de ce Enron era singura mare companie care nu publica bilanțul odată cu rezultatele, a răspuns insultându-l pe analistul care întrebase. Insulta a circulat ca anecdotă amuzantă despre temperamentul lui Skilling.
SEC aprobase metoda mark-to-market în 1992 și nu a redeschis subiectul până la deschiderea anchetei, la sfârșitul lui octombrie 2001. Regula celor 3% care permitea neconsolidarea societăților-vehicul era o regulă contabilă publică, nu un secret; oricine o citea putea deduce la ce folosește.
Avertismentele interne au existat. Sherron Watkins, vicepreședinte în companie, i-a trimis lui Kenneth Lay în august 2001 — la câteva zile după demisia lui Skilling — un memoriu în care spunea că Enron riscă „să implodeze într-un val de scandaluri contabile”, descriind exact vehiculele Raptor. Lay a cerut o evaluare juridică. A cerut-o firmei de avocatură care contribuise la structurarea acelorași vehicule. Evaluarea a concluzionat că nu era cazul unei anchete extinse.
Șase ani, deci. Instituțiile care ar fi trebuit să observe au fost, în ordine: plătite de companie, lente și, în cel puțin un caz, consultate în privința propriei lor opere.
Căderea
Prăbușirea a durat șapte săptămâni.
La 16 octombrie 2001, Enron a anunțat o pierdere trimestrială de circa 618 milioane de dolari și o reducere a capitalurilor proprii de 1,2 miliarde de dolari, legată de parteneriatele lui Fastow. Reducerea nu fusese explicată în comunicat; a apărut într-o conferință ulterioară, ca detaliu tehnic.
La 22 octombrie 2001, Enron a confirmat că SEC a început să pună întrebări. La 24 octombrie, Fastow a fost înlăturat din funcția de director financiar. La 8 noiembrie 2001, Enron și-a retratat situațiile financiare din 1997 încoace, ștergând sute de milioane de dolari din profiturile raportate anterior.
La 9 noiembrie, rivalul Dynegy a anunțat că preia Enron pentru circa 8 miliarde de dolari. La 28 noiembrie, Dynegy s-a retras, după ce a văzut registrele. În aceeași zi, agențiile de rating au coborât datoria Enron la categoria speculativă, ceea ce a declanșat automat obligații de plată imediată de miliarde de dolari.
La 2 decembrie 2001, Enron a depus cerere de faliment la tribunalul din New York, cu active de 63,4 miliarde de dolari. Angajaților din turnul din Houston li s-au dat 30 de minute să-și golească birourile. Mulți au ieșit cu cutii de carton în brațe, filmați de televiziuni, în timp ce E-ul strâmb era încă aprins deasupra intrării. A fost vândut la licitație în 2002 pentru 44.000 de dolari.
Întrebări frecvente
Ce a fost scandalul Enron?
Scandalul Enron a fost prăbușirea companiei americane de energie Enron Corporation din Houston, Texas, care a ascuns pierderi și datorii de miliarde de dolari prin contabilitate mark-to-market și prin sute de societăți-vehicul cu scop special, până la cererea de faliment din 2 decembrie 2001. Enron a declarat active de 63,4 miliarde de dolari, cel mai mare faliment corporativ american de până atunci.
Cine a fost Andrew Fastow?
Andrew Fastow a fost directorul financiar (CFO) al Enron și arhitectul societăților-vehicul LJM1, LJM2, Chewco și Raptor I–IV, prin care datoriile companiei erau ținute în afara bilanțului. Fastow a pledat vinovat în ianuarie 2004 pentru două capete de conspirație și a primit în septembrie 2006 o pedeapsă de șase ani de închisoare.
Ce legătură are Enron cu legea Sarbanes-Oxley?
Legea Sarbanes-Oxley, promulgată în Statele Unite la 30 iulie 2002, a fost adoptată de Congres ca reacție directă la scandalurile Enron și WorldCom. Ea a impus certificarea personală a situațiilor financiare de către directorii generali și financiari, a creat organismul de supraveghere a auditorilor companiilor listate (PCAOB) și a limitat serviciile de consultanță pe care un auditor le poate vinde clientului pe care îl auditează.
Sentința și aftermath
Andrew Fastow a pledat vinovat în ianuarie 2004 pentru două capete de acuzare de conspirație, a devenit martor principal al acuzării și a primit în septembrie 2006 șase ani de închisoare, sub plafonul de zece ani din acordul inițial. A fost eliberat în decembrie 2011. Soția lui, Lea Fastow, fost trezorier adjunct al Enron, a executat un an pentru o infracțiune fiscală.
Jeffrey Skilling a fost condamnat la 25 mai 2006 pentru 19 capete de acuzare și a primit în octombrie 2006 24 de ani și 4 luni de închisoare. În 2009, o curte federală de apel a stabilit că judecătorul adăugase ani în mod greșit, iar la 21 iunie 2013, judecătorul Sim Lake i-a redus pedeapsa la 14 ani, în baza unei înțelegeri cu procurorii care punea capăt apelurilor, potrivit Business Standard. Acordul a deblocat 40 de milioane de dolari destinate victimelor. Skilling a fost eliberat definitiv în februarie 2019.
Kenneth Lay a fost condamnat în același proces, la 25 mai 2006, pentru șase capete de acuzare. A murit de infarct la 5 iulie 2006, în vacanță în Aspen, Colorado, înainte de pronunțarea sentinței. La 17 octombrie 2006, judecătorul Sim Lake i-a anulat condamnările și a respins rechizitoriul, invocând regula abaterii prin deces consacrată de Curtea de Apel a Circuitului 5 în cauza United States v. Asset (1993): inculpatul care moare înainte de a-și epuiza căile de atac este considerat, juridic, nevinovat. Lake a respins și cererea unui avocat al victimelor de a dispune despăgubiri pe baza condamnării. Dosarul penal al lui Kenneth Lay s-a închis fără o condamnare definitivă; moștenirea lui a rămas expusă proceselor civile.
Arthur Andersen a dispărut ca firmă de audit în 2002 și a rămas, din 2005, cu o condamnare casată de Curtea Supremă. Cele cinci mari firme de audit ale lumii au devenit patru și au rămas patru.
Congresul american a adoptat legea Sarbanes-Oxley, promulgată la 30 iulie 2002, care obligă directorii generali și financiari să certifice personal, sub sancțiune penală, situațiile financiare ale companiilor listate. Douăzeci și patru de ani mai târziu, textul este încă principala referință în materie.
Ce a rămas din Enron: o procedură de lichidare care a distribuit creditorilor cenți la dolar, un documentar premiat, câteva zeci de cursuri de etică în afaceri și un verb. În engleza corporatistă americană, „to Enron” înseamnă a distruge o companie din interior, cu cifre.
Turnul din Houston a fost cumpărat în 2003 de Chevron. E-ul strâmb a ajuns, după licitație, într-o colecție privată.
Surse
- U.S. Securities and Exchange Commission: Complaint — SEC v. Andrew S. Fastow, 2 octombrie 2002
- U.S. Securities and Exchange Commission: Press Release 2004-6 — SEC Settles Civil Fraud Charges Against Andrew S. Fastow, ianuarie 2004
- Encyclopaedia Britannica: Enron scandal — Downfall and bankruptcy, consultat la 16 noiembrie 2026
- NPR: Ex-Employees Fight for Shreds of Enron Pensions, 26 mai 2006
- NBC News: Enron auditor’s verdict reversed, 31 mai 2005
- NBC News: Enron whistleblower tells of ‘crooked company’, martie 2006
- NBC News: Judge throws out convictions of Enron’s Lay, 17 octombrie 2006
- CBC News: Judge vacates criminal convictions of Enron’s Ken Lay, 17 octombrie 2006
- Houston Chronicle: Enron settlement — $7.2 billion to shareholders, septembrie 2008
- Business Standard: Former Enron CEO Skilling’s sentence cut to 14 years, 22 iunie 2013
- Wikipedia: Enron scandal, consultat la 16 noiembrie 2026